Alain Besancon - Nenorocirea secolului

Alain Besancon este un istoric francez care s-a născut la data de 25 aprilie 1932, în cel de-al șaselea cartier al Parisului. În tinerețe a fost membru al „Partidului Comunist Francez”, însă a dezbinat comunismul după ce a dezvăluit crimele produse de regimul stalinist intervenite din 1956, în timpul difuzării raportului lui Nikita Hrușciov, apoi a adoptat o poziție de analiză critică asupra ideologiei comunismului și a problemei totalitarismului. Susține că nu a înțeles alegerea celor care au rămas în „Partidul Comunist Francez” după 1956 și s-a simțit supărat și rușinat că a fost înșelat. A devenit sovietolog (simțind în permanență dorința de a se pocăi – dorință asociată cu nevoia și intenția sa de a judeca faptele istorice - ) și a urmat o carieră academică la „EHESS”, ca lector în anul 1965, apoi a devenit asistent de regie în anul 1969, iar în cele din urmă a ocupat postul de director de studii din anul 1977, apoi a predat peste granițe la o sumedenie de instituții și universități din Statele Unite ca cercetător asociat la „Universitatea Coumbia” din New York, apoi profesor invitat la „Universitatea Rochester” din New York, tot profesor invitat a fost și la „Wilson Center, Kennan Institute” din Washington, la „Hoover Institution” din Stanford (în anii 1983 și 1984), apoi la „Universitatea Princeton”, iar mai apoi a fost numit „Visiting Fellow” la „All Souls Colege” din Oxford în anul 1986 și a fost un contribuitor activ la o serie de ziare și recenzii. A publicat apoi mai multe lucrări dedicate religiilor și istoriei creștinismului, imediat după ce a revenit la catolicism. În anul 1999 a fost ales la „Academia de Științe Morale și Politice”. El a fost de asemenea membru în consiliul de redacție al „Cahiers du monde Russe” din 1961 și membru în consiliul de redacție al revistei „Comment” din anul 1986. În perioada 1983-1988 a fost redactor la „L’Express” și a publicat articole în „Le Figaro”.

Cartea o găsim la editura „Humanitas” (1999, 2007, 2015, 2017). Preocupat de a înțelege care a fost cel mai mare rău dintre nazism și comunism, Alain scrie această carte, dezvoltând, analizând și explicând evenimentele istorice petrecute. Temele de discuții care se regăsesc aici, pe lângă cele menționate mai sus sunt Holocaustul, religia, propăvăduirea societăților totalitare de la mileniul al treilea și nostalgia regăsită aici. În cele trei prime mari capitole se vorbește despre cele trei mari forme de distrugere aduse de sistemele totalitare (distrugerea fizică, morală și cea a politicului). În cazul distrugerii fizice se spune că a avut loc în mai multe etape precum expropierea, concentrarea, operațiuni mobile de ucidere, deportarea, centrele de exterminare specificate doar în cazul nazismului și execuția judiciară și foametea specifice comunismului. Când spunem despre distrugerea morală ne referim la anihilarea sentimentelor, distugerea minților, a logicii și și a sufletetelor, (prin metode precum „falsificarea binelui”) nu doar în timpul dominării regimurilor, ci și mult după ce acestea nu au mai fost la putere. În cazul din urmă, adică distrugerea politică a reprezentat distrugerea în masă prin care formele partidelor politice s-au perpetuat fără schimbări majore în partidele de influență totalitare care domină și în prezent în Europa de Est. Cartea vrea să reprezinte răspunsuri la întrebări care stau pe buzele tuturor, referitoate la istoria ce a tipărit lumea de azi.