Între 1942 și 1951, Albert Camus aduce în fața publicului realitatea sa, istoria din spatele mitului creat în jurul personalității sale. Astfel, vor lua naștere celebrele carnete, notițe puse laolaltă, pline de trăiri și retrăiri, dure și adesea greu de descifrat. În rafturile anticariatului nostru sunt disponibile mai multe ediții ale lucrării, dintre care amintim următoarele: RAO (2002), RAO (2014).
Albert Camus a fost întotdeauna un neînțeles, un geniu absolut al literaturii, născut și crescut într-o familie săracă, condus de visuri mărețe și ascunzând traume și frici străine lumii. Fascinanta incursiune a scriitorului începe devreme, la vârste fragede, când încă își mai căuta norocul pe străzile prăfuite ale Oranului.
Târziu, când își găsește liniștea și își modelează cariera, Camus dorește cumva să arate publicului și fața neștiută a vieții sale.
„Carnete" apare pentru întâia oară în 1942 și este structurată sub forma unui jurnal, aranjat inteligent în mai multe părți. Mărturisirea intimă a lui Camus este stăpânită de un aer apăsător și misterios. Pe alocuri dramatică și plină de suișuri și coborâșuri.
După cum ne-a obișnuit, francezul face o analiză psihologică a personajelor sale. Mitul bunului samaritean nu funcționează la Camus, căci scriitorul mărturisește că nu a întâlnit niciodată bunătatea în oameni și nu crede în acest sentiment. Ba mai mult, iubirea este numai o marfă de schimb în accepțiunea lui, iar oamenii iubesc, în special, ideea de a fi iubiți.
La Camus tragedia se îmbină cu o realitate mult prea dură și, pe alocuri, greu de digerat de către cei mai sensibili. Autorul surprinde moravurile vremii și evocă schimbările petrecute de-a lungul timpului. Treptat suntem aruncați într-un amalgam de evenimente care par rupte din contemporaneitate. La Camus nimeni nu este sincer pentru că s-a născut sau i-a fost insuflată această virtute, nimeni nu iubește pe nimeni, nimeni nu e cine pretinde și cu toții poartă povara unei nemulțumiri ascunse.
Omul este o fiară greu de îmblânzit, susține francezul. Fiara se îmblânzește numai dacă primește ceea ce își dorește, când își dorește și de la cine își dorește. Călătoria omului prin viață este doar o fugă de moarte, o goană permanentă pentru a deține cât mai multe lucruri și a domina câți mai mulți oameni. În ochii lui Camus, omul nu are nimic nobil, este un captiv într-un univers straniu din care nu vrea să scape decât învingător.
Carnetele lui Camus sunt construite dintr-o serie de cugetări și reflexii pe care nu le găsim nicăieri altundeva.
Printre rânduri, îl cunoaștem îndeaproape pe tânărul Camus, îi înțelegem pornirile și fricile, ba chiar încercăm să pricepem perspectiva negativistă pe care o adoptă în raport cu situațiile, dar, îndeosebi, cu alți oameni.