Romanul “Les Faux-monnayeurs”, “Falsificatorii de bani”, de André Gide a apărut în anul 1925, la editura NRF – Nouvelle Revue Française, fiind un roman în care autorul folosește o tehnică denumită “mise en abîme”, “punere în abis”, având parte de o relatare din jurnalul unui personaj central pe nume Édouard, care vorbește despre intenția de a scrie un roman pe nume “Falsificatorii de bani”, iar în acest fel ideea de punere în abis este evidențiată, autorul scoțând în evidență chiar în fața noastră romanul.
În România, opera apare în anul 1931, la editura Socec, din București, având o traducere realizată de S. Rivain.
Printre alte edituri care au publicat romanul, putem aminti de editura Univers, din colecția Romanul Secolului XX, în format cartonat și broșat, editura Vivaldi, 1992, în format broșat sau editura Rao, din colecția Opere XX, 1996, în format broșat.
André Gide s-a născut la data de 22 noiembrie 1869, în Paris, Franța, fiind un însemnat scriitor, eseist și umanist francez, adept al simbolismului și modernismului, precum și un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în anul 1947.
Tânărul André, începe Școala Alsaciană din Paris, la vârsta de opt ani, însă termină cursurile și obține diploma abia în anul 1889.
După această etapă, André se dedică în totalitate scrisului, călătoriilor și muzicii, iar prima sa operă apare în anul 1891 și poartă numele de “Les Cahiers d’André Walter”, “Caietele lui André Walter”, fiind scrisă la persoana I și având deja conturată arta confesiunii care l-a făcut celebru.
Printre cele mai importante opere ale autorului, putem aminti de “Tratatul lui Narcis”, 1891, “Tentativa amoroasă”, 1893, “Imoralistul”, 1902, “Les Caves du Vatican”, “Pivnițele Vaticanului”, 1914 sau “Școala femeilor”, 1929.
Romanul “Falsificatorii de bani”, de André Gide reprezintă un roman atipic, un roman cu care Gide intră în scenă cu ceva inovator, fiind cel care crează Noul Roman în literatura universală.
În principal acțiunea operei este greu de înțeles, totul axându-se pe perspectiva narativă, care este cumva asemănătoare cu povestirea în ramă, dar la un nivel mult mai intens și mai abstract, tehnica punerii în abis fiind o perspectivă narativă în oglindă, totul fiind pus parcă în fața unor oglinzi care se reflectă etern una în cealaltă.
Se prezintă intenția personajului principal de a scrie un roman, romanul pe care cititorul îl are în față, având în prim plan câteva personaje centrale, anume, Édouard, Olivier, Laura sau Bernard, personaje care orbitează în jurul nucleului central al romanului, iar pe lângă acest personaje, apar și altele episodice, cu care autorul trasează idei din nucleul central.
Apar așadar personaje ca La Pérouse, un profesor de pian, senil sau copiii care falsifică bani, aceste personaje fiind prezente în jurnalul lui Édouard.
În sens larg, autorul nu vorbește despre falsificatorii de bani ci despre autorii care sunt niște falsificatori, având aici două perspective greu de urmat, neștiind pe bună dreptate cine este adevăratul autor, chiar dacă în operă avem consființit faptul că Édouard, scrie cu adevărat romanul, din acest punct de vedere cititorul înclinând spre asocierea lui ca fiind adevăratul autor.
Opera poate fi categorisită drept un roman în roman, chiar dacă opera lui Édouard, nu a fost niciodată finalizată, toate detaliile fiind relatate din jurnalul acestuia, pus în scenă de autorul adevărat, iar acest aspect îl așează pe Édouard în poziția de martor indirect la acțiune, dorind să scoată în evidență detalii din jurnal, iar în acest fel acesta să fie considerat un falsificator.
Romanul este o reflexie continuă între două oglinzi, o adaptare abstractă a unei tehnici narative cu care Gide se joacă și prin care diluează a doua perspectivă narativă, aducând în final o palpabilitate operei.