Aristotel - Despre suflet

Cel mai mare filosof al Greciei Antice, Aristotel, a trăit între anii 384 Î.H și 322 Î.H în peninsula Halkidiki. Provenea dintr-o familie aristocrată însă a rămas orfan de mic iar la 17 ani a decis să urmeze Academia lui Platon, unde a rămas timp de 20 de ani, mai întâi ca elev, apoi ca profesor. După moartea lui Platon în 347 Î.H, Aristotel pleacă în vechea regiune Misia pentru a fi consilierul lui Hermias. Aici începe să învețe formele de conducere ale statului și să călătorească, astfel că în 343 Î.H este chemat la curtea regelui Filip al II-lea pentru a-i educa fiul, Alexandru, care nu peste mult timp va deveni Alexandru cel Mare. Aristotel începe să scrie foarte mult și formează un sistem complex de filozofie ce conținea etică, politică, logică, zoologie și cosmologie, însă toate acestea au rămas într-un subsol. Multe dintre ele au fost descoperite de Diogenes, însă altele au zăcut intacte până în zilele Renașterii. Printre cele mai cunoscute opere se numără: Constituția atenienilor, Despre spirit, Metafizica și Etica nicomahică, care după peste 2000 de ani încă sunt studiate cu atenție.

Tratatul ”Despre suflet” a fost scris în anul 402 Î.H. în limba greacă. Dacă dorești să citești varianta în limba română, pe site-ul nostru poți găsi următoarele ediții: editura Științifică, 1969; editura Univers Enciclopedic Gold, 2015 și editura Humanitas, 2005. 

Pentru a putea intra în filosofia minții lui Aristotel, trebuie mai întâi să aflăm cum definește acesta sufletul. El consideră că sufletul este principiul vieții și al mișcărilor tuturor ființelor vii și în opoziția lui Platon care este fascinat de minte umană, autorul nostru este mai de grabă interesat de animale.

Sufletul aparține corpului iar acest lucru îi dă denumirea de ”viu” unei ființe. Dacă îi distrugi unui câine orice organ, acesta poate rămâne fără suflet, însă dacă spargi o piatră, nu se va întâmpla nimic pentru că aceasta este lipsită de suflet, ea având existență naturală inertă. Dacă ar fi să definim sufletul în raport cu corpul ar trebui să ne rezumăm din start la două simple comparații: dacă securea ar avea suflet, acesta ar fi securitul, adică tăiatul; în schimb, dacă ochii ar avea suflet, acesta ar fi vederea. Ceea ce definește securea și ochiul drept ceea ce sunt este funcția lor, adică perfecțiunea lor proprie, iar pentru suflet perfecțiunea înseamnă viață. Acest principiu este numit de Aristotel entelehie astfel sufletul devine "entelehia primară a unui corp organizat care posedă viața ca potențialitate".

În tratat, autorul prezinta și cele 3 principii ale sufletului. Principiul vital (hrănirea și reproducerea): sufletul este cel care realizează proporțiile de hrană care ajung să fie transformată în mâncare și de asemenea duce viața cu un nivel mai sus față de a face mișcări mecanice sau materiale. Principiul senzorial: sufletul este mediul ce transmite proprietățile sensibile ale unui lucru. Principiul intelectual: gândirea este legată de corp prin mult exercițiu, însă mintea este independentă. Acest paradox face destul de complexă problema nemuririi sufletului, pentru că sufletul poate exercita activitatea sa și în afara corpului.