Aristotel - Poetica

În vremea grecilor antici s-au născut cei mai mari matematicieni, oratori, fizicieni, dar mai ales filosofi. Aristotel a fost unul dintre cei mai recunoscuți dintre ei și a reușit să uimească, chiar și în ziua de azi, cu simplitatea de care dă dovadă în scrierile sale.

A trăit între anii 384 Î.H și 322 Î.H iar la vârsta de 17 ani s-a înscris la Academia lui Platon unde a studiat câțiva ani, apoi a devenit profesor. De asemenea el este cel care l-a educat pe Alexandru cel Mare și a înființat școala din Atena, ale cărei ruine sunt prezente și astăzi.

A scris încă de tânăr, însă manuscrisele sale au fost descoperite de fiul său în mare parte, și publicate de el, iar altele au fost descoperite chiar și secolul al XVIII-lea în subsolurile caselor.

Printre cele mai notabile lucrări se numără: Constituția atenienilor, Metafizica, Respingerile Sofistice, Istoria animalelor sau descrierea animalelor și Etica nicomahică.

Manuscrisul eseului ”Poetica” a fost scris în anul 335 Î.H. și se adresează în mare parte celor ce studiază literatura și teatrul. Pe site-ul nostru poți găsi numeroase ediții, printre care: editura Iri, 1998; editura Științifică, 1957; editura Academiei 1965 și editura Univers Enciclopedic Gold din 2011.

Perioada în care Aristotel a scris eseul a fost când pe scena grecilor antici nu se mai juca tragedia, ci comedia. Acest lucru l-a pus pe gânduri și a început să studieze schimbările și tehnica noului teatru. Cartea este alcătuită din două părți: ”ramura nobilă a poeziei” și ”ramura grosolană a poeziei”, în ambele vorbind de teatru, proză și poezie. Poezia tragică, epopeea, poezia ditirambică și comedia sunt considerate ”mimesis” adică mijloace de imitare, precum pictura sau muzica. Tragedia pe de altă parte, este atât de lungă cât o rotire de soare și are ca scop catharsisul, adică stârnirea milei și groazei în spectatori. Din punct de vedere tehnic, aceasta are 6 părți: mythos, ethos, dianoia, lexis, opsis și melos (intriga, personajele, judecata, limbajul, spectacolul și muzica). Trebuie să conțină răsturnări de situație care duc la recunoaștere și suferință (pathos) și să stârnească imediat atenția privitorului, pentru că altfel, se transformă în comedie.

Poezia, pe de altă parte, este imitația scriitorului. Ea trebuie să reprezinte neapărat lucrurile ori cum au fost sau sunt, ori fie cum se spune că ar fi, ori cum ar trebui să fie. Poeții sunt singurii cărora li se dă voie să aibă anomalii de limbaj pentru că ei trebuie să producă rima și să ne ducă imaginația pe cele mai înalte culmi. ”O artă care nu lasă nimic de imitat este grosolană”, așa considera Aristotel poezia. Ce e drept, în acea vreme mai rari erau poeții, ei nu își puteau imagina mașini, avioane sau alte lucruri pe care acum le avem cu ușurință. Tocmai de aceea poezia nu lăsa nici urmă de imitare, se baza prea mult pe realitate. Toate acestea au pornit însă de la operele lui Platon care pentru Aristotel au avut un caracter imitativ și s-a putut juca cu ele nestingherit.