Scriitor, avocat, om politic și, mai târziu, primar al capitalei, Barbu Ștefănescu Delavrancea se naște la București, în 1958. Provenit dintr-o familie de căruțași, băiatul este școlit la liceul Sfântul Sava, iar, mai apoi, urmează cursuri la prestigioase universități din Franța și Germania. Licențiat în drept, călătorește de-a lungul Europei și aprofundează operele marilor scriitori francezi, precum Zola și Balzac.
La întoarcerea pe meleagurile românești, decide că își dorește o carieră în sfera culturii și, astfel, schițează primele versuri. Scrie proză scurtă, versuri, cânturi și nuvele. Dă dovadă de un talent deosebit în evocarea societății românești de la vremea sa și chiar ține un jurnal în care povestește întâmplări din viață bucureștenilor de altădată. Succesul său sporește și începe colaborări avantajoase cu gazete precum „Democrația” ori „Lupta literară”, aceasta din urmă fiind revista pe care a fondat-o în colaborare cu câțiva amici.
Publică primele articole de presă și stârnește un val de controverse la nivelul elitelor, căci critică regimul politic și clasa guvernanților. Basmele și nuvelele semnate de autor vor rămâne în imaginarul colectiv drept povești nemuritoare, iar poeziile sale se regăsesc și astăzi în manualele școlare. Autorul însuși devine o legendă vie, iar marii cronicari vor schița biografii și articole în cinstea lui Delavrancea.
De asemene, operele sale vor fi adaptate și prezentate pe marile scene ale teatrelor, dar și reeditate pentru benzi desenate și cărți de colorat.
„Apus de soare” apare pentru întâia oară în 1909 și face parte din „Trilogia Moldovei”. Scrierea va fi urmată de alte două piese de teatru, „Viforul" și „Luceafărul”. În rafturile anticariatului nostru sunt disponibile mai multe ediții ale operei, dintre care amintim: Eminescu (1973), Socec (1930), Albatros (1984), Gramar (1997).
Fiind structurată în patru acte, piesa de teatru este construită impecabil, iar notele dramatice din spre final pe care autorul le îmbină cu sensibilitatea scenelor finale vor cuceri publicul. Acțiunea se petrece undeva la 1503 și prezintă drama morții voievodului Stefan cel Mare.
Titlul operei este și el ales cu un scop, fiind o metaforă care sugerează sfârșitul unei ere în Moldova, căci domnia lui Ștefan avea să fie cea mai măreață dintre toate. Cel care a deținut tronul Moldovei pentru o perioadă de 47 de ani, avea să își găsească în sfârșit liniștea. Moartea lui Ștefan este prezentată asemenea unui moment apocaliptic, iar imaginea curții îndurerate va întregi tabloul final.
Sfârșitul piesei aduce răsturnări de situație neașteptate, iar imaginea voievodului pare de a dreptul ireală, aproape sacră. Ștefan, în accepțiunea lui Delavrancea, este acum un ocrotitor al moldovenilor, un zeu, un mit. Spre final, autorul descrie o Moldovă părăsită, aflată la începutul unui nou drum, despărțindu-se de cel mai mare erou al său, pornind în căutarea unui stăpân la fel de vrednic.