Un element central al tuturor scolilor de budism este faptul ca atasamentul si pofta de lucrurile lumesti stimuleaza suferinta si nelinistea (dukkha), care influenteaza karma si leaga indivizii de procesul mortii si renasterii (samsara). Cei care au atins iluminarea (bodhi) sunt astfel eliberati de acest proces, ajungand la eliberare (moksha). Cei care raman fara iluminare sunt atrasi de karma, buna sau rea, intr-o viata noua intr-unul din cele sase moduri de existenta: ca suferinta in iad (tortura oribila), ca o fantoma ratacitoare (condusa de pofta insatiabila), ca un animal (stapanit de instinct), ca un semizeu (pofta de putere), sau ca fiinta umana (echilibrat in instinct si ratiune).

Buddhismul Vajrayana (Tantric), aparut in Asia Centrala si in special in Tibet, a dezvoltat conceptul de bardo, starile intermediare sau de tranzitie care marcheaza viata unui individ de la nastere la moarte si renastere. Perioada dintre moarte si renastere dureaza 49 de zile si implica trei bardoti. Primul este chiar momentul mortii. Constiinta nou-decedatului constientizeaza si accepta faptul ca a murit recent si se reflecta asupra vietii sale trecute. In cel de-al doilea bardo, intalneste aparitii inspaimantatoare. Fara a intelege ca aceste aparitii sunt ireale, constiinta devine confuza si, in functie de karma ei, poate fi atrasa intr-o renastere care impiedica eliberarea ei. Al treilea bardo este trecerea intr-un corp nou.

In timp ce se afla in bardo intre viata si moarte, constiinta celui decedat inca poate sa prinda cuvinte si rugaciuni rostite in numele sau, ceea ce il poate ajuta sa navigheze prin confuzia sa si sa renasca intr-o noua existenta care ofera o sansa mai mare de a atinge iluminarea. Recitarea Bardo Thodol, de obicei efectuata de un lama (profesor de religie), incepe cu putin inainte de moarte (daca este posibil) si continua pe toata perioada de 49 de zile care duce la renastere.

Desi traditia ii atribuie Bardo Thodol lui Padmasambhava, guru-ul tantric indian (ghid spiritual), recunoscut pentru introducerea budismului in Tibet in secolul al VII-lea, cartea a fost probabil compusa in secolul al XIV-lea. De la inceputul secolului XX a fost tradusa in engleza si in alte limbi occidentale de multe ori. Prima traducere in limba engleza a fost facuta de Walter Evans-Wentz (1927), care a intitulat lucrarea Cartea tibetana a mortilor din cauza anumitor asemanari pe care a pretins ca le detecteaza intre aceasta si Cartea Egiptului a mortilor - de exemplu, existenta etapelor prin care defunctul trebuie sa calatoreasca inainte de renastere.