Bogdan Suceava - Miruna, o poveste

Numele de Bogdan Suceavă poate nu vă este prea cunoscut, însă credeți-mă, trebuie să încercați doar câteva pagini și vă va convinge imediat. S-a născut pe 27 septembrie 1969 în Curtea de Argeș dar majoritatea timpului și-a petrecut-o împreună cu bunicii săi ce locuiau în vestitul sat Nucșoara.  Din cauză că familia se muta foarte des, Suceavă a urmat școala și liceul în patru orașe. Ajunge la Universitatea din București unde va studia matematica și va excela în domeniu, apoi decide să continue în Michigan cu doctoratul în domeniu. Din 2002 devine profesor universitar de geometrie diferențială, bazele geometriei și istoria matematicii și începe să țină și un curs de cercetare. A fost autor și coautor pentru diverse cărți de specialitate, manuale universitare sau articole de revistă și chiar dacă deține un nume românesc, în Statele Unite a ajuns extrem de apreciat. În literatură își are debutul în 1990 cu romanul Teama de amurg, apoi în 2004 apare Venea din timpul Diez care a reușit să atragă atenția. Este onorat cu numeroase premii, printre care Josef Jungmann și CopyRo pentru beletristică, și Premiul George Pólya sau Programs that makes a difference pentru activitatea matematică.

Romanul "Miruna, o poveste" a fost publicat pentru prima dată la editura Curtea Veche în 2007, fiind urmată de ediția din 2017 a editurii Polirom.

Naratorul nostru de această dată este Traian, un om fără chip și fără ego, pe care mulți critici l-au asemănat cu autorul. A copilărit pe Valea Rea de pe Râul Doamnei împreună cu sora lui, Miruna, și bunicul său, Nicolae. Poveștile pe care le-a auzit în copilărie l-au fascinat și în același timp l-au frământat o viață întreagă așa că a hotărât să le așterne pe hârtie. Bunicul său nu deschidea nici televizorul și nici radioul, ci doar ziarul Scânteia din care citea rubrica de istorie. Poveștile sale nu erau mereu potrivite pentru copii, într-adevăr spunea de Feți frumoși și Ilene Cosânzene, dar și despre ce făceau mai rău membrii familiei sale. Uneori le spunea din amintiri ce i-a povestit tatăl său, Constantin, din vremea războiului, alteori despre ielele din sat. Copiii îl credeau pe străbunicul lor un vrăjitor nebun, un războinic ce omora lupi în vârf de munte și un aristocrat ce avea ce le mai în vogă accesorii. În mintea Mirunei toate acestea se întâmplau altfel. Ea credea cu tărie că a moștenit un imperiu, și nici până în zilele bătrâneții nu a uitat cum bunicul său îi povestea cu atâta patimă despre lumea în care trăiește. Dacă Miruna le spunea nepoților săi povești, ele căpătau alt sens, erau magice și pline de tâlc. În schimb Traian se credea mai mult un cronicar. El era un realist ce a trebuit să învețe mult de la sora sa până să ajungă să povestească el însuși ce a auzit în copilărie. Când din satul în care a crescut a rămas numai cimitirul cu cruci strâmbe, bărbatul și-a făcut datoria să le spună celor rămași cum era în trecut, însă nimeni nu înțelegea esența.