Camil Petrescu reușește prin Patul lui Procust, publicat în primă ediție în anul 1933, să atingă cota cea mai înaltă a succesului literar atât în fața publicului, cât și a criticii, în așa fel încât el ajunge să fie considerat unul dintre întemeietorii romanului modern alături de Liviu Rebreanu și H.P. Bengescu.
Deconvenționalizarea romanului, autenticitatea percepției la nivelul conștiinței, tehnica memoriei involuntare, anticalofilia în domeniul stilului sunt elementele componente ale unui cod estetic al romanului modern care va rămâne legat de numele lui Camil Petrescu.
Un prim nivel al lecturii - și cel mai rezistent - aparține gustului estetic tradițional, care, în materie de roman, înseamnă înclinația spre textul linear și omogen, acesta fiind asimilat cu o creație rațională obiectivată. Patul lui Procust surprinde atât prin discontinuitatea textului (alcătuit din două episoade independente, plus două epiloguri), cât mai ales prin "prezența" autorului în subsolul paginii.
Putem considera și noi, ca și critica interbelică, Patul lui Procust ca pe un remarcabil roman de analiză psihologică, în prelungirea spiritului analitic din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Scrisorile Doamnei T. și secvențele reflexive din caietul lui Fred au fost decupate pentru a ilustra analitismul, dar, în același timp, scenele dialogate dintre Emilia și Fred, la care participă și "vocea" postumă a lui Ladima din scrisori, au fost receptate din optica unui roman social și de moravuri.
Și totuși, descoperirea "creației" în romanul Patul lui Procust nu se situează pe un teren ferm: exemplificarea personajelor "bine conturate" apare când selectivă și exclusivă (Emilia și Doamna T, Ladima, Emilia, Valeria, numai Doamna T, etc.), când confuză (obscurul D. este confundat cu Ladima), când incertă și deci revizuibilă.