Constantin Noica - Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca

Constantin Noica, născut la Vitănești (Teleorman), la 12 iulie 1909, a fost un cunoscut filosof român, membru post-mortem al Academiei Romane, din anul 1990.

Cartea "Cuvânt împreună despre rostirea românească", publicată pentru prima oară în anul 1987, după trecerea în neființă a lui Noica, este împărțită în trei părți, și anume: "Rostirea filosofică românească", "Viața și societatea" și "Creație și frumos". În prima parte a volumului său, autorul urmărește dimensiunea filosofică a sinelui și a sinei. Sinele poate fi înțeles ca o conștiință mai adâncă a eului, ca familia lui spirituală, ceasul lui istoric. În același timp, sinele poate fi și expresia lucidității eului, el ținând de libertatea care și-a aflat necesitatea. Deoarece tot ce se mișcă în lumea omului se află într-o continuă deplasare de la eu la sine, acest terment nu poate să lipsească din nicio limbă care s-a ridicat până la treapta gândirii filosofice. Însă, în limba română, sinele are surprinderea de a nu rămâne singur. În fața afirmării semețe a sinelui, limba noastră ar fi putut considera că nu este bine ca acesta să rămână singur, în acest sens scoțând din adâncul ei sinea, și dându-i-o drept pereche. În limba română, sinea este un substantiv pe care gândirea vine să-l scoată din particularitatea locuțiunii. Ea nu e doar în uman, spre deosebire de sine, aceasta poate denumi ceva întru totul dincolo de uman. Tot ce există are sinea lui, chiar dincolo de om și creațiile societății, ajungând să ne întrebăm nu doar ce este un arbore în sinea lui, dar și ce este soarele sau un atom în sinea lui. Conform autorului, sinele și sinea alcătuiesc perechea absolută, acel tip de pereche ce se poate desprinde de tot, putând cuprinde tot ce e în realitate, născută sau făcută. În continuare, Noica analizează cuvintele "rost" și "rostire". Cele două cuvinte au căpătat o neașteptată înzestrare filosofică, în limba română. Daca se ia în sens originar cuvântul "rost" ca gură, acesta are folosințe nenumărate în limba română, păstrându-se acest sens până aproape de zilele noastre, ca o formă învechită. Sensul de gură pentru cuvântul "rost" se păstrează la Sincai și la Budai-Deleanu, reapărând la Odobescu, dar și în cuvintele spuse de către Vasile Alecsandri, putând fi găsit chiar și la Creangă sau Coșbuc, uneori. Cuvântul "rost" a trecut la sensul de "limbă", "vorbire", "discurs"; urcând concretul gura spre abstract. Altfel se pune problema când este analizată evoluția rostului ca deschizătură. Ea începe cu un sens nu doar concret, dar limpede material, rămânând în planul concretului și al materialului. Încă de timpuriu, "rost" a însemnat întâi ordinea, apoi modul de a-și întocmi viața, apoi sensul, înțelesul, rațiunea.

Rostul ca ordine urmărește organizarea materială sau logica, succesiunea faptelor, orânduială, planul, rânduială. Cuvântul rost ca mod de a-și întocmi viața urmărește situația social-materială și de familie a cuiva. Există și regionalismul și substantivul "rosteală", care înseamnă a începe, a porni, a pune la cale, etc. În ultimul rând, cuvânt "rost" ca sens, talc, noimă, țel, scoate cuvântul cu desăvârșire din orice angajare materială. Trăim într-o lume în care lucrurile au un rost, li se poate da un rost; se poate găsi un rost în lume, sau i se poate atribui unul.

Cartea "Cuvânt împreună despre rostirea românească" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru in patru ediții, și anume: Eminescu (1987), Humanitas (1996), Humanitas (2011) și Humanitas (2021).