Costache Negruzzi, reprezentant de seamă al perioadei pașoptiste, are meritul de a fi creat prima nuvelă romantică de inspirație istorică în literatura română. „Alexandru Lăpușneanul” a reprezentat o etapă importantă, așadar, în evoluția literaturii și a fost un model de urmat pentru mulți dintre scriitori care i-au urmat. „Alexandru Lăpușneanul” a fost publicată pentru prima dată în 1840, în revista Dacia Literară, chiar în primul număr al acesteia. Mihail Kogălniceanu nota în articolul „Introducție” importanța temelor romantice folosite în literatură, punând accent pe istoria neamului, folclor și natură. Nuvela este și astăzi deosebit de apreciată, și este studiată în programa școlară. După publicarea ei în Dacia literară, a fost cuprinsă în volumul „Păcatele tinereților”, în 1857, editat de tipografia lui Adolf Bermann și făcând parte din ciclul „Fragmente istorice”. Până în prezent, au fost tipărite peste 25 de ediții ale nuvelei, aparținând mai multor edituri (Cartex, Ion Creangă, Herra, Corint, Tineretului, Militară, etc). Acestea se găsesc spre vânzare pe site-ul Anticariatului Printre Cărți.
Pentru scrierea nuvelei, Costache Negruzzi s-a inspirat din surse istorice, cea mai importantă lucrare fiind „Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche. Scriitorul se axează, în nuvela sa, pe a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569) în Moldova. Nuvela este împărțită în patru capitole, toate purtând câte un titlu sugestiv, expresii devenite atât de cunoscute în spațiul românesc: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, „Ai să dai samă, Doamnă!”, „Capul lui Moțoc vrem” și „De mă voi scula, pre mulți am să popesc eu”. „Alexandru Lăpușneanul” urmărește evoluția acestuia pentru a urca a doua oară pe tron. Ajunge în Țara Moldovei pe la Brăila, dar este întâmpinat pe drum de oameni, trimiși de domnitorul Ștefan Tomșa, care îl îndeamnă să se întoarcă. El însă refuză. Ștefan Tomșa fuge în Țara Româneacă, iar Lăpușneanul este primit cu bucurie de către popor. El trimite vorbă ca boierii care îl tradaseră să vină la curte, pentru un ospăț. Boierii, nebănuind nimic, dau curs invitației lui Lăpușneanul, ajungând la curte alături de slugi. Domnitorul are însă planuri mult mai întunecate, căci odată cu sosirea tuturor boierilor, porțile se închid, iar toți cei sosiți sunt ucizi cu cruzime de către mercenarii lui Lăpușneanul. Scena piramidei celor 47 de capete este poate cea mai reprezentativă a nuvelei. După ce taie capul celor 47 de boieri, Lăpușneanul o invită pe domnița Ruxandra, soția sa, pentru a privi, dar aceasta leșină la vederea scenei. Totuși, după câțiva ani, la cererea ei, Lăpușneanul renunță la ucideri. Se îmbolnăvește și dându-și seama că ar putea muri, îl cheamă pe mitropolit pentru a-l spovedi. Mitropolitul, însă, văzundu-l în stare de inconștiență, face chiar mai mult de atât și îl călugărește pe acesta, crezându-l mort. Lăpușneanul se trezește numai pentru a-i vedea pe cei doi boieri care reușiseră să scape la măcelul din trecut întorși. Planurile lor sunt întunecate, iar domnița Ruxandra pare a fi unealta perfectă pentru răzbunarea lor.
Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” este una din cele mai bune lucrări ale literaturii române din secolul al XIX-lea. George Călinescu afirma că lui Costache Negruzzi i-a lipsit doar ajutorul unei limbi universale, prin care ar fi putut astfel să-l egaleze pe „Hamlet” al lui Shakespeare. Criticul numea nuvela o sinteză perfectă de „gesturi patetice, cuvinte memorabile, observație pishologică și sociologie acută”. Cititorii vor avea parte așadar de o narațiune deosebită, care aduce în prim plan o lume aproape uitată a strămoșilor noștri, plină de intrigă și răsturnări de situație.