D. R. Popescu - Vanatoarea regala

Dumitru Radu Popescu se naște pe 19 august 1935 în comuna bihoreană Paușa, într-o familie de învățători. A studiat la un liceu de prestigiu din Oradea apoi a decis să urmeze medicina la Cluj însă după doar trei ani renunță și se înscrie la filologie, domeniu în care obține și licența în 1961. În timpul studenției debutează cu o poezie în revista Crișana, iar în 1954 scrie prima sa nuvelă, O partidă de șah,  în revista Steaua. După patru ani publică primul său volum Fuga, iar un an mai târziu apare și primul roman, Zilele săptămânii. Acesta va fi doar începutul unei serii de publicații ce nu îl vor face celebru, dar vor arăta tot ce se întâmplă în sufletul său. În 1960 va avea loc și debutul dramatic cu piesa de teatru Mama, ce îl va propulsa pe scenele naționale și nu va dura mult până va primi titlul de cel mai prolific autor din domeniu. În 1973 la editura Eminescu apare Cei doi din dreptul Țebei dar și Vânătoarea regală, prima ediție putând să o găsiți pe site alături de cea de la Curtea Veche din 2011.

Chiar dacă se numește vânătoarea regală ea povestește de fapt o căutare de sine dar și de un vinovat. Procurorul Tică încearcă din răsputeri să afle ce s-a întâmplat de fapt cu învăţătorul Dunărinţu, tatăl său, iar pentru asta trebuia să se întoarce mulți ani în trecut. Voia să găsească criminalii și să îi pedepsească cum se cuvine pentru că prea multă vreme a trăit cu misterul decesului și deja trebuia să găsească răzbunare undeva pentru a nu o lua razna. Ilie Manu fusese agresat de același om însă a reușit să scape și nu a durat mult până ce l-a băgat în închisoare cu mâna lui. A pus mâna pe toată averea lui iar criminalul de durere a murit întemnițat însă cine este acest domn despre care tot v-am vorbit va trebui să aflați singuri.

După ani de scrieri, Popescu decide să adune multe dintre ele în volumul Virgule dar și în Somnul Pământului. Stilul său a reușit să atragă atenția până la urmă pentru că întotdeauna a tratat cea mai dramatică situație cu umor sau cu banalitate, ceea ce în literatura română întâlnim doar la Caragiale. Unii oameni îl știu ca Președinte al Uniunii Scriitorilor, alții ca membru al Partidului Comunist Român, dar noi preferăm să ni-l amintim ca unul dintre cei mai amplii autori contemporani. Spre finalul vieții nu i-a fost ușor din cauza problemelor de sănătate iar ultimul manuscris a fost publicat în 2010. De-a lungul carierei a reușit să câștige în repetate rânduri Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române în 1970 și  Premiul Cinematografiei pentru cel mai bun scenariu în 1964.