Emil Cioran - Ispita de a exista

Printre comorile țării în materie de filosofie, se numără și Emil Cioran. Acesta s-a născut  pe 8 aprilie 1911 în comuna Rășinari din Sibiu, provenind pe linie maternă din nobilimea transilvăneană. La 17 ani se mută la București pentru a studia filosofia și are să fie coleg cu Constantin Noica și să aibă ca dascăli pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. Fiind un bun cunoscător al limbii germane, studiile sale se vor focusa pe Arthur Schopenhauer sau Nietzsche iar de aici se va dezvolta pasiunea sa pentru gnosticism. În 1933 obține o bursă de studiu la Berlin unde va scrie prima sa carte, "Pe culmile disperării" publicată în 1934 în România. Va preda filosofie timp de un an la un liceu din Brașov, apoi va mai primi o bursă de studiu, de data aceasta la Paris. Aici i se părea o altă lume și a decis să se stabilească pentru totdeauna în Cartierul Latin. Ultima sa carte scrisă în limba română va fi "Îndreptar pătimaș", urmând să scrie exclusiv în franceză. În ultimii ani ai vieții, scriitorul este răpus de boala Alzheimer, care îi va aduce și sfârșitul la spitalul Broca pe 20 iunie 1995.

Colecția de eseuri "Ispita de a exista" a fost publicată pentru prima dată în 1956, în Franța când existențialismul deja nu mai era la modă, însă Cioran a readus în prim plan acest curent și a demonstrat că nu trebuie să te opui curentului actual, trebuie doar să îl gâdili un pic.

Lucrarea filosofică ”Ispita de a exista” a fost publicat în 1956. Au urmat apoi edițiile Humanitas din 1992, 1996, 2002, 2008 și 2019.

"A exista" pare atât de simplu de înțeles, însă în concepția autorului înseamnă o lume metaforică și plină de întorsături de situație pe care trebuie să învățăm să le gestionăm. "Ispita" este ceea ce au suferit Adam și Eva atunci când împotriva lor s-a dezvoltat exercițiul spiritual care poate i-a făcut să pară mai slabi, sau prihăhiniți. Așa au ajuns ei să își iubească ispitele, fără de care spiritualitatea nu ar mai fi avut sens, ba mai mult, viața. Așadar, prinși în această neautenticitate a civilizației și a limbajului, trebuie să ne obișnuim, la fel ca Cioran, cu starea de dezirabil. Totuși, dacă cădem în ea, am putea fi privați de cunoștința supremă a propriei ființe. Dacă nu putem renunța, va trebui să fim conștienți de starea de conștiință și de tot ce se afla în jurul nostru. Ispitele sunt de fapt niște scăpări ale norocului însă trebuie să menționăm și decăderea. Dacă Dumnezeu ar fi fost mai atent, decăderea nu ar fi avut loc niciodată. "De curând Adam a gustat din fructul interzis, Dumnezeu, înțelegând în cele din urmă cu cine avea de-a face, și-a pierdut capul." Cea mai gravă imprudență comisă vreodată a fost chiar de el, pentru că nu a anticipat că acel copac pus în mijlocul grădinii Edenului va fi o ispită pentru cei doi creați cu propriile mâini.

"Ispita de a exista" analizează fiecare nație, de la mistici la filosofi, de la evrei la occidentali și de la apostoli la scriitori însă întotdeauna va analiza și persoana de sine amuzată sau la manie.