Lacrimi și sfinți, a patra carte a lui Emil Cioran, a apărut în primă ediție la București în anul 1937. Majoritatea cărților sale au declanșat reacții scandalizate, de natură politică, însă, cu Lacrimi și Sfinți scandalul a fost mai degrabă de natură religioasă.
În această carte, Cioran tratează paralela om-Dumnezeu, condiția umană versus Divinitate. O carte despre Dumnezeu, Iisus, sfinți, sfinte, religie, credință și efectele reversului acestora reprezentate de om și greutatea lui de a crede, chiar și în momentele când își dorește din tot sufletul său păcătos să creadă.
Cioran spunea: "Încercat-am să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar ști? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinți au intrat ele în lume; dar fără ei nu știam că plângem din regretul paradisului. Aș vrea să văd o singură lacrimă înghițită de pământ... Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinții n-au făcut altceva decât să le reabiliteze."
Fiind copil de preot ortodox și cunoscând foarte bine ritualurile și simbolurile creștinești, Cioran nu este la primul contact cu polemicile religioase și nici la prima încercare de a-și așterne gândurile pe coala de hârtie. Lacrimi și sfinți, din punct de vedere a temei si metodelor abordate, este o continuare firească a volumului de debut al lui Cioran, Pe culmile disperării.
Mircea Eliade scria în revista Vremea, în ianuarie 1938: "Lacrimi și sfinți, ultima carte a lui Emil Cioran, este un tragic exemplu de ceea ce poate însemna "macerația" de sine prin paradox și invectivă." Și adăuga: „Sunt atâtea pasagii exasperante în această carte melancolică, pasagii care au încurcat chiar și pe cei mai entuziaști admiratori ai lui: ele nu pot fi, sub niciun chip, apărate. Le constați, suferi pentru autor – și atât. Nu-i poți găsi nicio scuză“.