Emile Zola - Bucuria de a trai

Emile Zola, născut la 2 aprilie 1840, a fost un celebru scriitor francez, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste. Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte integrantă a seriei ce poartă numele de "Les Rougon-Macquart".

Cartea "Bucuria de a trăi", al doisprezecelea roman din seria Rougon-Macquart, o are în prin plan pe Pauline Quenu, fiica măcelarului Quenu și a Lisei Quenu, personaje care apar și în "Pântecele Parisului". Acțiunea romanului este plasată în anul 1863, acoperind aproximativ 10 ani. După ce părinții Paulinei mor, aceasta, în vârstă de doar zece ani, este trimisă să locuiască cu soții Chanteau, rude din partea tatălui ei, în satul de pe litoralul Bonneville, la aproximativ zece kilometri de Arromanches-les-Bains, în Normandia. În volum este pus în contract optimismul și inima deschisă a Paulinei cu boala, resentimentele și depresia predominante în gospodăria soților Chanteau. Fiul lor, Lazare, în vârstă de 19 ani, este convins de inutilitatea vieții, fiind infuzat de pesimism și nihilism, pe care încearcă să le exprime într-o simfonie terminată a tristeții.

Pe parcursul mai multor ani, doamna Chanteau, în urma mai multor eșecuri financiare, ajunge să se "împrumute" din moștenirea lui Pauline. Investiția făcută de Lazare într-o fabrică de extragere a mineralelor din alge marine, dar și proiectul său de a construi o serie de diguri care ar urma să protejeze Bonneville de valurile puternice, reduc și mai mult averea lui Pauline. În ciuda acestor evenimentelor, Pauline își păstrează atitudinea optimistă, iubindu-i în continuare pe Lazare și pe părinții acestuia. În cele din urmă, atitudinea darnică a lui Pauline se extinde și asupra întregului oraș, ajungând să ofere bani, hrană și sprijin săracilor din Bonneville, în ciuda lăcomiei și degenerescenței lor evidente. Treptat, doamna Chanteau ajunge să o acuze pe Pauline de ghinionul pe care-l are familia ei, atrăgându-i atenția că este avară, ingrată și egoistă.

Romanul "Bucuria de a trăi" poate fi privit și ca o carte autobiografică, având în vedere că o bună parte din trăsăturile temperamentale ale lui Zola, și anume: sensibilitatea maladivă, teama obsesivă de moarte, dorința de-a o înlătura prin ticuri și manii superstițioase: "Totul se asocia cu ideea de simetrie: trei pagini la stânga și trei pagini la dreapta, mobilele, orânduite de-o parte și de alta a căminului sau a unei uși, erau atinse fiecare de un număr egal de ori; fără să mai punem la socoteală că, sub toate acestea, se ascundea ideea superstițioasă că un anumit număr de atingeri, cinci sau șapte de exemplu, distribuite într-un anume fel, împiedică rămasul-bun să fie definitiv. În ciuda inteligenței lui, a faptului că nega supranaturalul, Lazare practica docil, ca o necuvântătoare, religia aceasta idioată, pe care o ascundea ca pe-o boală rușinoasă". Intenția cărții este aceea, între altele, de exorcizare, "de exteriorizare și desprindere a autorului de propria sa angoasă". Emile Zola își dorea să facă din "Bucuria de a trăi" un roman psihologic, adică "povestea intimă a unei ființe, a voinței, sensibilității și inteligenței sale".

Cartea "Bucuria de a trăi" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru într-o singură ediție, și anume: Junimea (1978).