Francis Fukuyama s-a nascut pe 27 octombrie 1952, la Chicago, SUA. A studiat la Universitatea Cornell, unde a obtinut un licentiat in 1974, si la Universitatea Harvard, unde a obtinut un doctorat in 1981 in stiinte politice. A lucrat la diverse institutii academice, inclusiv la Universitatea Johns Hopkins, si a fost profesor la Scoala de Relatii Internationale de la Universitatea Stanford, unde este in prezent profesor. Fukuyama este cunoscut si pentru activitatea sa de consilier in domeniul politicii externe, fiind implicat in diverse proiecte guvernamentale si internationale.

In ceea ce priveste viata personala, Fukuyama este casatorit cu doctorul in stiinte politice, Charlotte, si au impreuna copii. De-a lungul carierei sale, a fost un autor prolific si a castigat numeroase premii si distinctii pentru lucrarile sale.

Francis Fukuyama a devenit cunoscut la nivel mondial cu lucrarea sa The End of History and the Last Man, publicata in 1992, in care propune teoria „sfarsitului istoriei” – ideea ca, odata cu prabusirea Uniunii Sovietice si extinderea democratiei liberale, umanitatea a ajuns la un apogeu politic, ideologic si economic. Aceasta lucrare a fost publicata de editura Free Press si a devenit rapid un bestseller, fiind tradusa in mai multe limbi. Este una dintre cele mai influente lucrari politice post-Razboi Rece si a adus lui Fukuyama notorietate internationala.

Fukuyama a scris si alte lucrari importante, cum ar fi Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity (1995), The Great Disruption: Human Nature and the Reconstitution of Social Order (1999), Political Order and Political Decay (2014) si Identity: The Demand for Dignity and the Politics of Resentment (2018). Aceste lucrari au fost publicate de mari edituri internationale, precum Free Press, Farrar, Straus and Giroux si Profile Books.

Fukuyama a colaborat cu numeroase publicatii si institutii academice de prestigiu, fiind un autor frecvent in reviste de specialitate in domeniul stiintelor politice si al relatiei internationale, cum ar fi The National Interest, Foreign Affairs si The Wall Street Journal. In paralel, a fost consilier pe teme de politica externa pentru diverse agentii guvernamentale si organizatii internationale.

In ceea ce priveste viata personala, Fukuyama este cunoscut pentru profilul sau public de ganditor si analist al evolutiei politice si sociale globale. Nu exista informatii semnificative legate de aspecte amoroase sau personale mai controversate, Fukuyama preferand sa se concentreze pe cariera sa academica si politica. De asemenea, opiniile sale politice si economice sunt uneori controversate, in special in legatura cu evolutiile geopolitice din ultimele decenii.

Cele mai importante opere ale lui Francis Fukuyama: Sfarsitul istoriei si ultimul om (1992) - Lucrarea care l-a consacrat, in care Fukuyama sustine teza „sfarsitului istoriei”, argumentand ca, odata cu prabusirea Uniunii Sovietice si extinderea democratiei liberale, omenirea a ajuns la apogeul evolutiei ideologice, iar conflictele majore dintre ideologii s-au incheiat. Increderea: Virtutile sociale si crearea prosperitatii (1995) - Analizeaza rolul increderii si capitalului social in dezvoltarea economiilor prospere si stabile, argumentand ca, fara incredere, institutiile economice si politice nu pot functiona eficient. Marea intrerupere: Natura umana si reconstruirea ordinii sociale (1999) - Exploreaza impactul schimbarilor sociale si economice asupra ordinii sociale, cu un accent pe schimbarile din perioada post-razboi rece si globalizarea care a modificat profund structurile traditionale. Ordinea politica si decaderea politica (2014) - O analiza a modului in care institutiile politice evolueaza, dar si al procesului de decadere al acestora, cu exemple istorice si contemporane. Fukuyama exploreaza si cauzele care duc la instabilitate politica. Identitatea: Cerinta pentru demnitate si politica resentimentului (2018) - Analizeaza rolul identitatii in politica moderna, punand accent pe cum resentimentele sociale si culturale, in special cele legate de demnitate si recunoastere, influenteaza conflictele politice din prezent.

Francis Fukuyama a fost apreciat si criticat in moduri diverse de catre criticii literari si intelectuali. Lucrarea sa Sfarsitul istoriei si ultimul om (1992) a fost intampinata cu multa atentie si a generat dezbateri intense. Unii critici au salutat ideea unui „sfarsit al istoriei” si a triumfului democratiei liberale, considerand-o o viziune optimista asupra progresului uman. Alti critici, insa, au fost mai sceptici, contestand ideea ca evolutia ideologica s-ar fi incheiat, avand in vedere ascensiunea unor regimuri autoritare si conflictele regionale care pareau sa contrazica aceasta viziune.

In lucrarile ulterioare, precum Increderea: Virtutile sociale si crearea prosperitatii (1995) si Marea intrerupere (1999), Fukuyama a continuat sa fie privit ca un ganditor important, dar a fost si mai mult contestat in fata complexitatii fenomenelor sociale si economice. Unii critici au apreciat cercetarile sale aprofundate asupra capitalului social si a institutiilor politice, in timp ce altii au considerat ca Fukuyama nu reuseste sa explice suficient de bine contradictiile si inegalitatile sistemului globalizat.

Ordinea politica si decaderea politica (2014) si Identitatea: Cerinta pentru demnitate si politica resentimentului (2018) au fost, de asemenea, lucrari bine primite in cercuri academice, dar au starnit si critici legate de presupusa generalizare a unor teme politice si sociale, precum identitatea si resentimentele sociale, intr-o era marcata de polarizare politica. Fukuyama a fost privit ca o voce autoritara in domeniul teoriei politice, dar, in acelasi timp, unii i-au reprosat ca nu reuseste sa ia in calcul intreaga complexitate a problemelor contemporane.

Opere: Sfarsitul istoriei si ultimul om (1992), Increderea: Virtutile sociale si crearea prosperitatii (1995), Marea intrerupere: Natura umana si reconstruirea ordinii sociale (1999), Ordinea politica si decaderea politica (2014), Identitatea: Cerinta pentru demnitate si politica resentimentului (2018).