Gabriel Garcia Marquez - Stiri despre o rapire

S-a născut pe 6 martie 1927 în Aracataca, Columbia și habar nu avea că 45 de ani mai târziu avea să primească Premiul Nobel pentru Literatură. Bunicul său, Nicolas, fost veteran de război, i-a spus o mulțime de povești pe când era copil, povești ce au fost transpuse mai departe în cariera sa. În 1955 va publica prima colecție de nuvele numită ”La Hojarasca” care îl va avea în prim plan pe un colonel ce încearcă să rezolve probleme de viață și de moarte.  Pe la începutul anilor 60 a început să lucreze în presă pentru Fidel Castro, pe care l-a susținut cu tărie până în ultima zi. În 1999 va fi diagnosticat cu cancer și își va scrie memoriile din ultimii 30 de ani sub numele ”A trăi pentru a spune” însă va trece peste boală și va reuși să publice în continuare romane ce îți vor stârni cele mai profunde emoții. 

Cartea document ”Știri despre o răpire” a fost publicată pentru prima dată în limba spaniolă de către editura Norma în 1996. În limba română te poți bucura de edițiile oferite de editura Rao din 2003, 2007 și 2011.

Pe 7 noiembrie 1990 au loc două răpiri: Maruja Pachon și Beatriz Villamizar de Guerrero. Oamenii s-au gândit că Maruja a pățit asta entru că era sora fondatorului regimului liberal, iar Beatriz pentru că era asistenta acesteia. Cu nici două luni în urmă sunt răpiți și Marina Montoya, Hero Buss și Francisco Santos Calderon ce lucrau în presă și cinci oameni de televiziune. Cine ar fi putut face asta și de ce? Cu toți îl cunoaștem pe Pablo Escobar din seriale sau articole, însă nu știm multe din faptele sale ce au stat departe de lumea reflectoarelor. Fiind amenințat cu extrădarea în America, acesta a ales să negocieze cu guvernul și să îl șantajeze cu răpirea mai multor oameni nevinovați. Ostaticii au fost ținuți în condiții oribile, chiar și gardienii care îi erau destul de apropiați lui Escobar erau tratați cu dezgust și dispreț. Pentru că în Columbia era o figură puternică și nimeni nu trecea peste el, publicul avea mult mai multă încredere în el decât în guvern, ceea ce a dus la un haos. Escobar începuse să își etaleze avioanele cu care făcea trafic de cocaină, se deghiza împreună cu bodyguarzii săi și mergea cu autobuzul public, uneori schimbând direcția volanului sau își punea subordonații să vorbească la telefon tot felul de cuvinte întâmplătoare pentru a-și ascunde urmele.

Marquez a realizat o serie de interviuri cu victimele rămase în viață și a avut acces la jurnalul ținut de unul dintre ostaticii ce au murit. În mod ironic, totuși, se rugau să fie salvați dar în același timp se gândeau ce se va întâmpla cu familiile lor dacă ei vor vedea din nou lumina zilei. O carte impresionantă care a arătat realitatea așa cum a fost ea cu cuvintele victimelor. Nimeni nu avusese curajul până atunci să scrie o asemenea ”escapadă”, însă Marquez a ținut morțiș să arate o realitate cruntă a acelor vremuri.