Toamna patriarhului scrisă de Gabriel Garcia Marquez, a apărut în primă ediție în martie 1975 în Spania. Deși atunci când a apărut atât criticii literari cât și cititorii păreau să cunoască biografia cărții, aceasta i-a antrenat pe toți într-un vârtej verbal fără precedent și i-a obligat să plonjeze într-un univers de coșmar și oroare, unde condiția umană este subjugată voinței tiranice a unui singur om.
Toamna patriarhului este așadar, o întomnare a universului macondian, atât de îndrăgit, și de la această opinie nu s-au abătut decât foarte puțini interpreți, nu neapărat pentru a se situa în partea adevărului, ci pentru a semna contrafaceri surprinzătoare.
Nicăieri în alte scrieri, un autor nu avusese temeritatea să adune atâta cruzime, atâta fabulație, atâta exagerare somptuoasă. Niciunde altundeva nu se încercase până acum o retorică atât de încărcată și de vizibilă, în care cuvântului i se îngăduie orice libertate în fața materiei epice, lăsându-ți senzația unui delir narativ fără sfârșit.
Nicador Alvarado n-a existat în realitatea istorică a continentului latino-american, iar faptele sale au o legătură numai întâmplătoare cu această realitate. Și, totuși, el ar fi putut să existe, ori, spre nefericirea continentului, încă mai poate exista. În ceea ce privește dictatorul, de la sensul de origine, semantica lui s-a diversificat și îmbogățit neașteptat de mult, aportul sud-american fiind decisiv în acest proces al metamorfozelor.
Se poate cerceta și analiza foarte profund artisticul din Toamna patriarhului și universul din Macondo, teritoriu cu posibilități imense. Pentru că Nicanor Alvarado, făuritor al dimineții, comandant al timpului și proprietar absolut al luminii, inexistent personaj de altfel, poate oferi cele mai neașteptate posibilități de interpretare. Acesta nu se putea naște însă decât în unul și același univers macondian, privit mult timp pe una și aceeași față, dar al cărui revers trebuia să ne fie arătat într-un sfârșit.