Gabriel Liiceanu - Apel catre lichele

A cincea carte a lui Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, a apărut într-o primă ediție în 1992 la editura Humanitas. Volumul cuprindea eseuri și interviuri publicate de Liiceanu în primii ani după revoluție. În 1996, la aceiași editură, volumului i s-au adăugat eseurile, interviurile și scrisorile deschise publicate în cei patru ani. 

”Apelul către lichele” a fost lansat de Liiceanu pe 30 decembrie 1989, la câteva zile după moartea cuplului Ceaușescu, și a reprezentat un manifest împotriva tentativelor tot mai vizibile ale celor din fosta nomeclatură de a se regrupa sub umbrela FSN, aflat sub conducerea lui Ion Iliescu. Manifestul cerea ”lichelelor” să abandoneze ideea de a se implica în situația tumultoasă ce a urmat după căderea regimului lui Ceaușescu și de a avea demnitatea de a se retrage din viața politică. Liiceanu, prin manifestul său, încerca nu numai să îi împiedice pe cei vinovați de ”oroarea” celor 40 de ani să revină sub o altă mască după 1989, dar și să le dea curaj celor care fuseseră asupriți și să convingă publicul că normalul însemna ca cei vinovați să fie trași la răspundere. 

Manifestul, însă, în ciuda spiritului umanist de care dă dovadă, s-a dovedid pentru Liiceanu ”un document al societății învinse” și un ”document al triumfului lichelelor”. După ani de zile de la publicarea Apelului, convingerea autorului este că toate acele cuvinte au devenit acum neputincioase, tragice și ridicole. Chiar dacă dorința sa și a celor asemeni lui a fost mare, societatea românească nu a reușit, în opinia lui, să adopte ”direcția cea bună”, care însemna o societate fără acele figuri ale ”lichelelor” ieșite dintr-un regim comunist și pregătindu-se să intre din nou în istorie.

Cu toate acestea, trebuie notat spiritul civic cuprins în colecția de eseuri a lui Liiceanu de la aceea vreme. Este cunoscut faptul că manifestul a avut un impact răsunător și a circulat în mii de copii. În post-scriptum-ul al celei de-a doua ediții, Liiceanu mărturisește că volumul nu se vrea a fi un portret al lichelei universale, ci întruparea ei în comunism, care are o caracteristică anume, și anume ”puterea ei de a se organiza și de a transforma lichelismul în regulă a lumii și sistem”. Cu speranța în spiritul umanist, Liiceanu credea că acela era sfârșitul ”lichelelor”, pentru că abandonând acel sistem și în lipsa forței pe care le-o conferea sistemul, lichelele nu puteau supraviețui. În interviul Cu Iosif Sava, de la Serata Muzicală, de altfel și ultimul text al ediției din 1996, autorul spune că într-adevăr, lichelele nu se pot îndrepta prin cuvânt. Intenția sa reală era de a atrage atenția asupra lichelismului comunist, pe care România l-a moștenit inevitabil la căderea regimului totalitar și care a continuat să supraviețuiască, sub o formă sau alta, în perioada tranziției. 

Printre cele mai importante texte din colecție se numără scrisoarea deschisă către Horia Patapievici, Meditație despre gunoaie sau interviul realizat de Gabriela Adameșteanu în revista 22.