Gabriel Liiceanu - Declaratie de iubire

Gabriel Liiceanu, născut pe 23 mai 1942, în Râmnicul Vâlcea, este un cunoscut filosof și scriitor român. Din anul 1990 este directorul editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale românești. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără "Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii" (1975), "Încercare în politropia omului şi a culturii" (1981); "Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă" (1983); "Dialoguri de seară"; "Apel către lichele" (1992); "Cearta cu filosofia" (1992); "Despre limită" (1994); "Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran. Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri - 1990" (1995); "Declaraţie de iubire" (2001); "Uşa interzisă" (2002); "Despre minciună" (2006); "Despre ură" (2007); "Despre seducţie" (2007); "Scrisori către fiul meu" (2008).

În cartea "Declarație de iubire", Gabriel Liiceanu ne vorbește despre fiecare om care i-a marcat viața, acei oameni de la care a învățat o altă viziune despre viață trăind în socialism, și anume: Mihail Sebastian, Emil Cioran, Noica, Henri Wald, Andrei Plesu, Hiria Bernea, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. "Pe toți oamenii care mi-au fost aproape i-am privit cu ochiul neîndurător al iubirii mele pentru ei; iar când a fost vorba de poporul meu am crezut că se cuvine, spre beneficiul lui, să pun în locul sentimentului limita extremă a asprei judecăți de sine."

În secțiunea cărți rezervate lui Cioran, autorul se întreabă cum este privit sfârșitul unui om care toată viața lui a vorbit despre sfârșit, în cărțile lui Cioran cuvântul "moarte" fiind foarte des întâlnit. Astfel, s-ar putea presupune faptul că între exercițiul gândirii despre moarte și moartea însăși se naște o legătură, că moartea cuiva se poate contamina de felul în care el a vorbit necontenit despre ea. Suntem înclinați a crede că cineva care la 22 de ani se consideră "specialist în problema morții", ajungând să se gândească la moarte "până și când mânca", nu putea muri ca ceilalți. Tema morții este atât de tare împlinită în scrierile lui Cioran, încât atunci când vrem să aflăm cum a sfârșit Cioran nu punem o simplă întrebare biografică, ci mai degrabă vrem să aflăm cum s-a încheiat opera lui. Cel care și-a atribuit monopolul lucidității trebuia să sfârșească pe măsura acestei lucidități în surplus sau a orgoliului ei. Cazul lui Cioran atins de Alzheimer nu este cazul oricăruia dintre noi pe care viața, în imprevizibilul ei, îl împinge în teritoriul uneia sau alteia dintre maladii, la el boala finală pare să facă parte din destinul său, nu prin faptul că ar fi fost pre-scrisă, ci mai degrabă "chemată" și provocată, păstrându-și totodată imprevizibilul ei.

În secțiunea dedicată lui Noica, Liiceanu îl comemorează pe acesta, pentru a aduce aminte tuturor de el, el făcând parte din noi, fie că i-am fost prieteni, discipoli sau admiratori. Noica a apărut în viața publică a țării ca o provocare. Încă din anii '30 și-a sfidat contemporanii, acuzându-i de analfabetism în problema gospodăririi vieții interioare. Făcând din spirit o ripostă la felul în care suntem busculați de viață, Noica visa, în prima sa carte, numită "Mathesis", să amelioreze omenirea așa cum se ameliorează rasele de câini sau de cai. Gândirea lui Noica nu urmărea să ajungă la "idee" dintr-o năzuință de cunoaștere, toată această abordare voluntaristă înălțată pe un constructivism mental era subordonată unui ideal de înțelepciune. Ea era răspunsul la întrebarea înfrigurată "ce pot să fac atunci când totul în jurul meu se destramă?"

Cartea "Declarație de iubire" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în patru ediții, și anume: Humanitas (2001), Humanitas (2010), Humanitas (2006) și Humanitas (2015).