Gabriel Liiceanu - Tragicul

Tragicul, cartea de debut al lui Gabriel Liiceanu, a apărut prima dată în 1975, la editura Univers. Inițial respinsă ca lucrare de doctorat, cartea anunța o gândire diferită față de ceea ce era promovat la vremea respectivă de către statul comunist român, dominat de ideologia marxistă. Aprecierea Consiliului Științific al Institutului Național de Filosofie de atunci a fost una critică, iar Liiceanu a fost acuzat de ”mimetism intelectual”, cu o influență puternică a unor texte mai vechi și mai puțin cunoscute ale lui Constantin Noica.

Fără îndoială, studierea fenomenului tragic în viața reală reprezenta nu numai o dovadă de curaj, dar și un act cultural inedit. Așa cum precizează autorul în prefața celei de-a doua ediții, publicată la editura Humanitas în 1993, o altă lucrare care să abordeze același subiect nu a mai apărut, iar cele 1800 de exemplare publicate la prima ediție, din 1975, s-au vândut în mai puțin de un an. Ediția revizuită venea să clarifice anumite aspecte și să suplinească această lipsă a cercetării subiectului.

Liiceanu definește tragicul ca întâlnirea dintre ființa umană și finitudinea sa. Pentru autor, tragicul se află în mijlocul tuturor lucrurilor și nu poate fi ocolit. Omul nu poate face altceva decât să-și accepte propriul său statut. Așadar, dacă omul experimentează moartea ca limită de nedepășit, atunci ce sens poate avea încercarea depășirii, sau înfruntării, acestei limite? Dacă omul își acceptă limita, atunci el nu mai poate fi denumit om, dar dacă încearcă să depășească această limită, atunci devine un ”pacient tragic”. Acțiunea fizică devine astfel fundamentală pentru tragic, iar dreptul la acest tragic se dobândește prin relativizarea unei limite, fie chiar una imposibilă. Pentru autor, tragicul devine constructiv, scopul final fiind acela de a atinge un tragic integral, esențial condiției umane. În ciuda dovezilor de eroism, situația rămâne însă la fel sumbră, pentru că nicio parte nu pare să aibă șansă de câștig. Limita nu poate fi înduplecată, iar conștiința nu poate fi simplificată. Conceperea tragicului astfel îl determină pe Liiceanu să ajungă la concluzia că tragicul nu este orice ”rău” în genere, ci creează o nouă stare, sub bolta unui orizont al binelui prin stăruință.

Cartea Tragicul are un rol important în evoluția gândirii lui Liiceanu. Deși el mărturisește în prefața ediției din 1993 că s-a regăsit cu greu în rândurile scrise, nu dorește să le repudieze fiindcă își au rolul în devenirea lui. Pagina care deschide volumul, intitulată ”Arta poetică”, scrisă de Petru Creția, este un îndemn pentru ”cineva care pornea la drum”,  care amintește că ”ceva din noi, găsindu-și expresie privilegiată în durata culturii, este mai cuprinzător decât ea și, dacă nu vrei să admiți că îi dă sensul, poate dă un sens superior înseși ne-izbânzilor noastre”.