Gabriel Liiceanu - Usa interzisa

Ușa interzisă a apărut în anul 2002 la editura Humanitas. Volumul debutează cu câteva cuvinte ale autorului, explicând menirea cărții care, deși pare jurnal, nu e, dar nu este nici eseu, tratat sau roman, ci doar ”explozia (neîncadrabilă) a ființei mele pe parcursul unui an”. Așadar, cititorul se confruntă cu un text care pentru autor are scopuri ”terapeurice”, în care acesta din urmă dorește să se explice parcă în fața cititorilor săi.

Pe parcursul volumului observăm cum scriitorul mărturisește atât frânturi de amintiri din copilărie sau adolescență, cât și temeri și regrete de adult. Meritul acestei cărți constă, de fapt, în mărturisirea fricilor sau a stărilor de neliniște ale unui om de prestigiu, precum și a bucuriilor și a regretelor. În realitate Gabriel Liiceanu creează o legătură strânsă între el și cititor, care se descoperă pe sine prin mărturisile sale. Așa cum spune scriitorul, ”mă ofer mie, dar de fapt mă ofer ție”. Descoperim în acest volum un om obișnuit, lipsit de masca sa, care încearcă să se înțeleagă prin aceste mărturisiri. Pentru el, jurnalul este un mod de a demostra că nu ești indiferent cu ceea ce ți-a fost dat. În final, scriitorul și cititorul, atât de străini la început, ajung într-un final atât de apropriați încât se ”tămăduiesc împreună”, scriitorul se împacă cu el ajungând la cititor, iar cititorul se descoperă și se împacă cu el însuși.

O carte de o maturitate uimitoare, Ușa interzisă ne dezvăluie un altfel de timp, unde există numeroase întoarceri în trecut, dar și referiri la timpul prezent. Această prezentare a evenimentelor amintește de o călătorie inițiatică, prin care autorul se eliberează de acel venin pe care la începutul cărții îl considera răspunzător pentru ”boala de suflet” de care suferea. Referirile la cartea lui Martin Heidegger, Ființă și timp, Sein und Zeit, îl ajută să sfârșească lupta biruitor. Mulțumirea de la sfârșit este evidentă. În cele din urmă, filosofia este salvatoare în cazul lui Liiceanu. Jurnalul pare să-și fi atins scopul, iar timpul petrecut la scrierea lui este un timp plin, neratat. ”Boala” de care suferă la început, pe care o denumește ”prăbușirea sistemului de iluzii”, o vindecă tocmai prin filosofie, așa cum îi explică lui Pleșu după ce îi dă acestuia să citească paginile jurnalului. Faptul că își recuperează sistemul de iluzii echivalează cu recuperarea poftei de mâncare. Practic, întoarcerea la filosofie, prin interesul față de lucrarea lui Heidegger, este primul semn al vindecării.  Cititorul este poftit să asiste la această vindecare și prin ea, să se tămăduiască și pe el.