Despre George Mihail Zamfirescu
George Mihail Zamfirescu (n. 13 octombrie 1898, Bucuresti - d. 8 august 1939) a fost prozator si dramaturg, continuator al comediei tragice in literatura romana. Parintii sai au fost carutasul Petre Mihai si Raluca (nascuta Costache).
Intre 1905-1916 a urmat scoala primara si sase clase la Liceul Dimitrie Cantemir din Bucuresti, iar intre 1917-1918 a fost elev al scolii pregatitoare de ofiteri in rezerva din Botosani. Zamfirescu a participat si la Primul Razboi Mondial.
La 24 august 1918 si-a facut debutul cu poezia Versurile mele in Literatorul. A urmat: volumul Flamura alba (1924); Cuminecatura (1925); volumul de nuvele Gazda cu ochii umezi (1925), fragmente din Domnisoara Nastasia (1926), Adonis (1930), Madona cu trandafiri (1931-1932), Maidanul cu dragoste (1933), Idolul si Ion Anapoda (1935), Sfanta mare nerusinare (1936), Cantecul destinelor (1939).
In 1920 a fost printre cei care au pus bazele Asociatiei tinerilor scriitori romani. Zamfirescu a fost functionar in cadrul Asigurarilor sociale din Satu-Mare. Aici a infiintat Societatea pentru teatrul si cultura romaneasca. Tot aici a scos revistele Sageata si Icoane maramuresene. S-a reintors in Bucuresti si a ocupat postul de bibliotecar al cercului Libertatea. A avut activitate publicistica scriind cronica dramatica in revista Vremea. De asemenea, in anul 1932 a fost redactor la Facla, iar in perioada 1937-1938 a fost redactor la Adevarul si Dimineata.
In 1925 i s-a pus in scena piesa in versuri pentru copii Sfarla nazdravanul. El a infiintat, la Bucuresti, companiile dramatice Masca si 13+1, militand pentru revolutionarea miscarii teatrale. George Mihail Zamfirescu a fost si director de scena la Teatrul National din Iasi, unde a regizat 25 de piese. Aici a publicat, in colaborare, scrierea lunara Cadran.
La 8 august 1939 scriitorul a trecut in nefiinta. Fiica sa a fost actrita Raluca Zamfirescu. El a fost distins, post-mortem, cu Premiul Regele Carol II pentru activitatea sa de romancier.