Despre Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu (1810 - 1885), provine dintr-o familie de mici boieri scapatati: mama, Maria (n. Fusea), cu inaintasi pomeniti in documentele vremii lui Constantin Brancoveanu, si tatal, Mihai Lixandrescu, sames si vistier. A copilarit la Targoviste.
A fost un hoinar visator si himerele ii erau hranite de ruinele vechii curti domnesti. A invatat greaca moderna, apoi „elinica”, in scoala lui Mitilineu, la dascalul Rafail, impreuna cu Vasile Carlova. Avand o memorie prodigioasa, putea reproduce scene din Sofocle si Euripide si il stia pe dinafara pe Anacreon.
In 1827, ramanand orfan de ambii parinti, vine la un unchi in Bucuresti; invata in clasa de literatura de la scoala franceza a lui J. A. Vaillant si leaga o prietenie pe viata cu Ion Ghica. Ii citeste pe Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine si incepe sa scrie. Heliade-Radulescu ii tipareste la 6 martie 1832 prima poezie in Curierul romanesc, Miezul noptii, prezentandu-l ca pe „un alt Young iesit din ruinurile Targovistii”.
Alexandrescu era gazduit cand de Tache Ghica, tatal lui Ion Ghica, cand de Heliade, cand de I. Campineanu. Intra in armata nationala cu gradul de cadet de cavalerie, apoi praporgic, pentru o situatie mai sigura. Va supraveghea o vreme, la Focsani, miscarea vamala intre cele doua principate, Moldova si Muntenia. Isi da demisia in 1837 si se intoarce în casa prietenului său Ion Ghica, la Bucuresti.
Poate indraznelile fabulistului, poate poemul Anul 1840, fac ca Alexandrescu, care nu participase la complotul impotriva domnitorului Alexandru D. Ghica din octombrie 1840, sa fie inchis pe trei luni. Fiind in arest, lucreaza la o versiune a tragediei Merope de Voltaire (tiparita in 1847). Este eliberat datorita interventiei lui Ion Ghica. Tot in 1847 apare volumul Suvenire si impresii, epistole si fabule, in tipografia lui C. A. Rosetti si E. Winterhalder. In 1848, era printre redactorii gazetei revolutionarilor munteni, „Popolul suveran”. Din cauza suspiciunilor pe care le trezeste, este scos din postul pe care il ocupa la Secretariatul Statului. In 1859, este denumit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza director si apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor si Instructiunii Publice, iar in 1860, membru în Comisia Centrala de la Focsani. Se casatoreste aici cu Raluca, fiica spatarului Stamatin.
In iunie 1860, poetul da semne de alienatie mintala, afectiune care-l marcheaza pana la sfarsitul vietii. Editia definitiva la Meditatii, elegii, epistole, satire si fabule este alcatuita de autor in 1863 cuprinde si Memorial de calatorie.