Horia C. Matei - Civilizatiile Orientului Antic

Horia C. Matei este un cunoscut istoric român, împătimit al enciclopedisticii, domeniu pe care nu l-a abandonat niciodată. De-a lungul carierei a publicat numeroase lucrări, printre care: "O istorie a Romei Antice", "Civilizația lumii antice", "Enciclopedia Antichității", "Statele lumii de la A la Z: mică enciclopedie".

Volumul "Civilizațiile orientului antic - mic dicționar biografic" este primul dicționar consacrat Orientului antic, ce reconstituie, prin intermediul a 600 de medalioane dedicate celor mai de seamă personalități din toate sferele vieții, fascinanta istorie derulată timp de aproape patru milenii în imensul spațiu cuprins între Valea Nilului Mesopotamia și Arhipelagul Nipon. Micul dicționar conține atât nume proprii - antroponime și denumiri geografice, cât și termeni comuni - populații, instituții, demnități, etc.-, specifici lumii orientale. În compunerea lucrării au fost depuse eforturi de uniformizare în conformitate cu actualele lucrări normative, Horia Matei fiind cel dintâi conștient de relativitatea soluțiilor propuse. Pe lângă acestea, volumul conține și o schiță cronologică a celor aproape 4 milenii de istorie a Orientului, listele complete ale suveranilor principalelor formațiuni statale, precum și o biografie adresată celor ce doresc să-și lărgească orizontul, toate acestea completând această mica enciclopedie, prima consacrată acestui subiect în literatura română. Orientul antic, termen învechit acordat de către istorici pentru Asia de Vest, Asia de Sud, Asia de Est și Africa de Nord în timpul epocilor cuprului, bronzului și fierului, este împărțit în trei mari regiuni geografice: Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat. Cronologic, începutul istoriei Orientului Antic este amplasat de la începerea epocii bronzului, în anii 3300 î.Hr., odată cu apariția civilizației sumeriene în mileniul al IV-lea î.e.n. În urmă cu mii de ani, mediul natural prielnic, clima blândă și văile înverzite ale râurilor și fluviilor din nord-estul Africii și din Asia au permis formarea comunităților umane stabile, asigurându-le cele necesare vieții.  În Mesopotamia s-au dezvoltat sate pe văile fluviilor Tigru și Eufrat, situate în regiunea denumită Semiluna fertilă. Pe măsură ce numărul locuitorilor a crescut, unele sate au devenit orașe. În nord-estul Africii, Valea Nilului a oferit condiții pentru afirmarea civilizațiilor antice egiptene. Revărsându-se anual, apele fluviului depuneau pe mal un mâl negru roditor, favorabil agriculturii. Locuințele acestora erau construite din snopi de trestie sau lut uscat la soare, și acoperite cu paie. Cu timpul, modul de construcție a evoluat, cărămizile de lut erau arse în cuptoare, lipite și tencuite cu mortar din var. Mobilierul era simplu, făcut din nuiele împletite, mesele erau joase, oamenii stând așezați pe podea sau pe rogojini. Oamenii din Orientul Antic aveau ca principale activități cultivarea pământului și creșterea animalelor, cu timpul apărând meșteșugarii, negustorii, războinicii și preoții. Primele comunități umane erau puternic influențate de religie, acestea venerând mai mulți zei, care îndeplineau diferite roluri, precum: fertilitate, sănătate sau noroc. Trecerea de la primele sate, la aglomerări urbane a avut loc în mileniile VIII-IV î.Hr. Orașele erau înconjurate de plantații și grădini, printre marile orașe ale vremurilor se numără Eridu, Uruk și Ur. Începând cu mileniul al III-lea î.Hr. asistăm în aceste centre urbane la separarea și instituționalizarea puterilor politice și a celor economico-religioase, cea dintâi mare civilizație a antichității construindu-se în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei.

Cartea "Civilizațiile orientului antic" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în două ediții, și anume: Albatros (1990) și Universitas (1993).