Immanuel Kant - Bazele metafizicii moravurilor

Dacă ne gândim la filosofia germană trebuie neapărat să îl avem în vedere pe Immanuel Kant. Acesta a fost unul dintre cei mai cunoscuți filosofi și teoriticieni din Era Iluministă, iar cartea care l-a făcut faimos este ”Critica rațiunii pure”. A studiat încă de mic etica și era fascinat de prelegerile latinești vechi, ceea ce i-a adus un doctorat în filosofie la Universitatea Konigsberg, unde a fost și lector de metafizică și logică.

Kant s-a focusat pe studiul acțiunilor morale și a propus și o lege numită ”imperativul categoric” pe care o regăsim în multe din studiile sale, cum ar fi ”Falsa subtilitate și patru figuri silogistice” și ”Antropologia din punct de vedere pragmatic”.

Autorul a trăit 79 de ani (n. 22 aprilie 1724 - d. 12 februarie 1804) iar în toți acești ani a lăsat o adevărată comoară ce a inspirat următorii filosofi sau psihologi cunoscuți ai lumii.

Cartea ”Bazele metafizicii moravurilor” a fost publicată în 1785 în Germania de astăzi. Singurele ediții publicate în limba română sunt cele ale editurii Antet în anii 1993, 1994 și 2001.

De data aceasta Kant expune un eseu asupra voinței de a face bine și asupra intelectului uman în antiteză sau diateză cu aceasta. Aptitudinile minții, cum ar fi înțelegerea și inteligența, calitățile temperamentului sau sănătatea sunt numai legăturile bune, deoarece pot fi folosite pentru rău și rănite prin rea voință. Același lucru este valabil chiar și pentru calități precum moderația, autocontrolul și reflecția, care ar putea părea la origine a face parte din valorile interioare ale individului.

Chiar dacă prin defavorizarea deosebită a vieții, sau prin dotarea de la natură a unei minți slabe, această voință lipsește cu desăvârșire, ea se transformă în utilitate și devine un diamant neșlefuit care are să fie cea mai mare grijă în viață. Bineînțeles că acest lucru face apel la rațiunea noastră ca oameni, pentru că dacă acceptăm că orice ființă are inteligență și voință proprie atunci trebuie să înțelegem și că voința este programată în a aduce fericirea. În schimb teoria care o contrazice pe cea anterioară este cea a conceptului de datorie. Ca exemplu este dat un negustor care niciodată nu își păcălește clienții. Această acțiune este conformă cu datoria dar este făcută și cu bunăvoință. Cu toate acestea, nu trebuie să presupunem că negustorul are ca scop doar satisfacerea oricărui client ci și cea personală pentru că doar așa va continua afacerea și el își va câștiga banii. Un exemplu mai ambiguu este un suflet care dorește să răspândească fericire în jurul său. Acesta nu este în măsură să își clădească o valoare morală oricât de amiabile și demne de laudă sunt acțiunile sale, ele fiind totuși  înclinații. Pe de altă parte, dacă acest suflet trece printr-o suferință și cu toate acestea încă face oamenii să se simtă bine, acțiunea sa devine din înclinație, datorie și are o valoare morală mult mai autentică.

Ceea ce vrea să spună Kant într-o singură frază este faptul că doar acțiunile care sunt realizate cu o datorie singulară au valoare morală.