Immanuel Kant - Critica facultatii de judecare

Născut pe 22 aprilie 1724 în vechea Prusie, Immanuel Kant a fost unul dintre cei mai cunoscuți filosofi germani ai secolului al XVIII-lea. A studiat pe brânci, încă de mic etica și antropologia și era fascinat de prelegerile latinești vechi, fapt ce l-a ajutat în a deveni doctor în filosofie la Universitatea Konigsberg, unde a fost și lector de metafizică și logică. Aceste studii încep să prindă contur în 1781 când publică prima sa carte, Critica rațiunii pure, prima dintr-un ciclu de trei critici.

Kant a reușit să trateze câteva teme ce nu au fost aduse în discuție până atunci, cum ar fi teologia, moravurile și comportamentul uman, acestea fiind transpuse în cele mai cunoscute opere ale sale ”Prolegomene”, ”Metafizica moravurilor” și ”Despre frumos și bine”.

Autorul moare pe 12 februarie 1804 și lasă în urmă o avere impresionantă exprimată în cărți, studii și schițe nepublicate, dar analizate cu grijă.

”Critica facultății de judecare” este a treia carte scrisă de Kant, apărută în anul 1790 în limba germană. În limba română a fost publicată pentru prima dată de editura Științifică și Enciclopedică în anul 1981, făcând parte din colecția Clasicii filosofiei universale. Aceasta a fost urmată de ediția din 1995 a editurii Trei care a fost ultima ce va publica o ediție a cărții.

Fiind ultima din ciclul criticilor scrise autor, acest volum nu este atât de la subiect ca celelalte două. Aici studiem teleologia, o știință nouă apărută la acea vreme, și estetica judecății umane care a fost pătrunsă până în pânzele albe. Judecățile estetice sunt numite ”judecăți ale gustului” și se definesc ca o bază a sentimentelor subiective ale unui individ dar și validare universală. Sentimentele noastre legate de frumusețe diferă de sentimentele noastre asupra plăcerii și bunăvoinței prin faptul că suntem dezinteresați. Suntem conduși să posedăm obiecte și sentimente frumoase însă nu știm de ce facem acest lucru iar aici intervine Kant care despică firul în patru pentru a afla de ce mai exact căutăm atât de mult doar frumusețea în lucruri dar nu și urâtul.

Cum am învățat anterior, Kant distinge frumosul de sublim. Frumosul este ceva transmis imediat, este evident, în timp ce sublimul conține un aer misterios și inefabil. De exemplu: atunci când privim o statuie spunem că este frumoasă, dar fiind undeva la munte și privind la norii de furtună ce se năvălesc asupra orașului, spunem că este sublim.

În a doua parte a cărții, Kant traduce conceptul de teleologie, anume că orice vine cu un scop sau efectiv are un scop. Toate acestea provin din dorința sa de a infirma toate dovezile metafizice ale existenței unui Dumnezeu. Cu toate că vrea să dovedească că nu există o asemenea ființă divină, el nu este ateu, ba chiar ne încurajează să ne rugăm și să avem o oarecare frică pentru că sigur există o forță care ne controlează. Dumnezeu este un lucru în sine iar natura și chiar existența sa sunt fundamental incognoscibile. Dacă ați citit celelalte critici, veți observa că teologia este un punct cheie în exprimările autorului, ba chiar că acesta tinde să se contrazică de multe ori cu privire la una sau mai multe entități divine.