Ioan Grosan - O suta de ani de zile la portile Orientului

Ioan Grosan, născut pe 3 octombrie 1954 în comuna Satulung din județul Maramureș, este un cunoscut prozator român, ce a debutat editorial în anul 1985 cu volumul "Caravana cinematografică". 

Cartea "O sută de ani la porțile Orientului", publicată înainte de anul 1989 sub formă de foileton în revista  "Viață Studențească", iar după Revoluție și sub formă de roman, înfățișează peripețiile a doi călugări trimiși în solie la Vatican și pe cele ale lui Barzovie Vodă, domnul mazilit al Moldovei. Începutul volumul îi înfățișează pe cei doi călugări mergând pe dealurile Vasluiului. Dacă cineva ar fi privit în depărtare, ar fi putut vedea două siluete mergând aplecate sub suflarea neostenită a crivățului de Crâm. Prima siluetă era înaltă, cu urme vizibile de variolă pe obraz, cu nasul coroiat și urechile clăpăuge, ascunse sub părul proaspăt tuns. A doua siluetă părea să fie mai mică de înălțime, la o privire mai atentă descoperind că era de fapt un tânăr foarte înalt, pistruiat, având părul de culoarea seminței de cânepă. După îmbrăcăminte, s-ar fi putut spune că erau călugări benedictini, însă purtau pe cap o bască. Ajunși în Văioagă Ursului, aceștia decid să facă un popas pentru ai da trupului ce-i al trupului, deoarece fără el sufletul era egal cu zero. Se așezară turcește în iarbă, prânzul lor fiind compus din două frunze de măcriș, trei prune uscate, un boț de mămăligă rece, o ceapă și-un iepure prins la repezeală. În timp ce mâncau, în zare se auzi un tropot ce creștea în intesitate, semn că cineva se apropia, în câteva clipe Văioagă Ursului umplându-se de chiot. Erau tătarii, aceștia înconjurându-i bătând sălbatic caii cu scările de lemn, cel mai răsărit dintre ei adresându-i-se bătrânului în limba tătară, moment în care călugărul îi spuse în italiană că nu înțelege nimic. Auzind vorbele bătrânului, tătarul își miji ochii, uimit că îi vorbește în italiană. Fața tuciurie a tătarului se încreți într-un zâmbet, bucuros că întâlnise în acele pustietăți un om de o aleasă educație a spiritului, iar auzul lui era "mângâiat" de acele cuvinte dulci de vită nobilă, altele decât cele barbare. Apoi, tătarul îi povesti cum tatăl lui, atunci când remarcă faptul că are tragere la carte, l-a dat pe acesta la școli, terminând anul trecut la Padova, secția clasice. Însă, din cauza faptului că ducatele italiene treceau printr-o criză economică, și chiar daca el absolvise cu "magna cum laude", nu a reușit să se angajeze nicăieri, ceea ce l-a făcut să se întoarcă acasă la vechile lui obiceiuri: să prădeze pustietățile și să se hrănească cu visuri. În cazul în care nu era un ocol prea mare pentru cei doi călugări, tătarul îi invită în tabăra lor, ce nu era departe de locul în care se întâlniră. După minute bune de călărit în goană, cei doi călugări ajunseră la locul stabilit, cum intraseră printre corturi nu mică le fu mirarea atunci când remarcară ciudata rânduială ce părea a domni în tabăra tătărească. În fața unui cort vișiniu, stăteau la coadă mai mulți tătari tineri, având fiecare o carte în mână. La intrarea în cort stătea un tătar bătrân ce le lua cărțile, dându-le altele noi la schimb. În centrul taberei, stătea culcată o tânără superbă, ce îi poza unui iconar pleșuv cu barbă rară. Tânăra tătăroaică avea ochii verzi, adânci, în care lumina soarelui se oglindea ca într-o apă leneșă, inima călugărului tânăr tresărind când o remarcă.

Cartea "O sută de ani de zile la porțile Orientului" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în patru ediții, și anume: Fundația Culturală Română (1992), Polirom (2007), Polirom (2012) și Aula (2002).