Ioan Slavici - Zana Zorilor

Ioan Slavici a fost un cunoscut scriitor român, membru corespondent al Academiei Române. Basmul "Zâna Zorilor", publicat pentru prima oară în 1872, a fost scris de Slavici la îndemnul lui Mihai Eminescu. Acest basm combină, după propria exprimare a autorului, "din toate variantele un întreg frumos". Cartea începe cu binecunoscuta formulă de început din basmul popular: "A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti"; aceasta având rolul de a-l scoate pe cititor din realitatea imediată, transportându-l în lumea imaginară.

Într-o împărăție care era atât de mare, încât nici nu se știa unde începe și unde se sfârșește, trăia odată un împărat mare și puternic. Despre acest împărat s-a dus vorba în lung și-n lat că ochiul său drept mai mereu râdea, iar cel stâng lăcrima neîncetat, o taină mare despre care nu știa nimeni nimic, în afară de el. Împăratul avea trei feciori: Florea, Costan și Petru. Într-o zi, mezinul familiei, Florea, și-a luat inima în dinți și a mers la tatăl său să-l întrebe care este motivul pentru care un ochi îi plânge și altul îi râde. Cum tatăl său nu dorea să dezvăluie motivul, Florea a trebuit să insiste, mergând la el de trei ori pentru a încerca să afle motivul. Supărat, tătăl său i-a dat în primele două dăți câte o palmă, dar apoi i-a răspuns că ochiul îi plânge deoarece este îngrijorat că feciorii lui nu vor putea împărății în pace, apărând țara de dușmani după ce el nu va mai fi. "Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând şi râzând cu amândoi ochii. Eu văd că ţie nu-ţi iese grija din cap; ţi-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi, ochiul acesta râde de bucurie, când văd că am aşa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge pentru că mă tem că voi nu veţi fi în stare să împărăţiţi în pace şi să apăraţi ţara de vecinii cei vicleni". Pentru a-i dovedi că se poate baza pe ei, împăratul le-a cerut să îi aducă apă de la fântâna Zânei Zorilor, cu care se va spăla pe ochi, moment în care îi vor râde amândoi ochii, știind că are feciori voinici, pe care se poate baza. Primul care a plecat a fost Florea, lăsând fraților lui vorba să-l aștepte un an, o săptămână și o zi, iar apoi, dacă nu e nici urmă de el, să plece Costan în căutarea lui. De jur împrejurul împărăției era o prăpastie adâncă, peste aceasta fiind o singură punte. Ajuns acolo, Florea vede un balaur cu trei capate, cu niște fețe îngrozitoare, cu o falcă-n cer și cu una în pământ, moment în care se sperie și fuge. După timpul stabilit, Costan, cel de-al doilea fecior al împăratului, pornește și el la drum, însă nu s-a dovedit mai vrednic, speriindu-se și el de balaurul de la punte, care acum era mai înfricoșător, capetele lui fiind mai îngrozitoare, iar fuga voicului mai rapidă. După un timp, pleacă în căutarea fântânii și mezinul, Petru, care, atunci când a văzut balaurul, s-a repezit la el cu o sabie. "Pe punte stătea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie! Hei! Dar şi-a aflat voinicul". După ce a mers un drum lung, depășind numeroase obstacole ce i-au ieșit în cale, Petru a ajuns la cetatea Zânei Zorilor, de o frumusețe neasemuită.

Cartea "Zâna Zorilor" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în nouă ediții, și anume: Dacia (1982), Stiința (1995), Ion Creangă (1995), Tineretului (1967), Gama (2009), Valeriu (1995), Andreas Print (2012), Scrisul Românesc (1994) și Venus (2005).