John Locke - Eseu asupra intelectului omenesc

S-a născut pe 29 august 1632 în Somerset și nimeni nu avea să știe că va deveni unul dintre cei mai influenți filosofi ai timpului său. După un liceu și o facultate de prestigiu, acesta devine profesor la Oxford și în același timp își obține masteratul în medicină. Nu era pasionat, însă a reușit să opereze un chist de pe rinichi la nevoie, și apoi s-a angajat în domeniul economic și politic. Aici a reușit să își formeze idei despre cum funcționează iar în 1689 publică sub anonimat lucrarea ”Două tratate despre guvern” care va fi considerată mult timp revoluționară în istoria Angliei. În același an a devenit asociat al Societății Regale, unde a dezvoltat experimente medicale alături de Thomas Sydenham, însă cu cât reușea mai mult să demonstreze o teorie, cu atât se gândea la cum ar fi dacă ar studia oamenii. Așa a reușit să apară și lucrarea despre care vom vorbi, o lucrare ce a pus problema moralității și s-a îndoit de existența religiei. Autorul moare pe 28 octombrie 1704 din cauza problemelor de sănătate în timp ce i se citea Biblia. Unii găsesc acest episod ca fiind unul de revelație pentru că pentru Locke, Dumnezeu nu a prezentat niciodată un subiect plăcut.

Cartea filosofică "Eseu asupra intelectului omenesc" a apărut original în limba engleză în 1689. În limba română te poți bucura de ediția editurii Științifică din 1961 în variantele broșată și broșată cu supracopertă.

Principala sursă de empirism ce a dezvoltat filosofia modernă este compusă din patru capitole, numite cărți. Pentru a înțelege măcar puțin din rațiunea lui Locke, o sa descriem pe scurt fiecare parte.

Cartea I este bazată pe nativism și pe ideile înnăscute. Filosofii timpului său au încercat să susțină că oamenii se nasc cu idei însă autorul a respins cu convingere această idee. Totuși a fost de acord cu faptul că unele idei sunt în minte încă de bebeluși, cum ar fi gustul, lucru ce omul îl învață încă de când e în uter.  De asemenea, susține că nu există nici un adevăr universal care să fie acceptat de toată lumea, nici măcar teoremele și demonstrațiile matematice.

Cartea a II a este despre substanțe și calități care se complementează una pe cealaltă. O substanță nu are calități în sine, în afară de faptul că susține calitățile. Cele din urmă pot fi primare sau secundare și permit minții să aibă idei bazate pe experiențe reale sau pe senzații.

Cartea a III a se concentrează pe cuvinte. Omul este singura ființă care este capabilă să încadreze sunete în fraze care mai apoi formează un limbaj specific fiecărui individ. Abuzul de cuvinte pentru a explica o idee, sau cuvintele noi inventate de oameni doar pentru a părea interesanți, sunt aspru criticate de Locke.

Cartea a IV a explică cum cunoașterea generala este bazată pe suma ideilor și percepțiilor individului. Este discutabil dacă există o limită a cunoștințelor pentru că oamenii pot da impresia că dețin cunoștințe despre un subiect chiar și atunci când nu o fac.