Jon Kalman Stefansson - Tristetea ingerilor

Jon Kalman Stefanson s-a născut la Reykjavik dar a crescut la Keflavik. După ce a terminat liceul s-a mutat în Vestul Islandei și a lucrat diverse meserii pentru a duce un trai decent. A studiat literatura la Universitatea din Islanda însă nu a reușit să obțină diploma de licență. A ajuns profesor de liceu și redactor pentru un ziar cunoscut la nivel național. Trei ani a lucrat în Copenhaga dar s-a întors pentru a ocupa postul de bibliotecar în Mosffelbaer. În același an începe și cariera sa scriitoricească dar nu va reuși să atragă prea mult atenția publicului până în 2007 când publică Rai și Iad. Viața sa o păstrează privată, așa că nu îl vom cunoaște prea curând, dar din romanele sale ne-am dat seama că este un om sensibil și filosofia este una dintre pasiunile sale.

Romanul "Tristețea îngerilor" a fost publicat pentru prima dată în limba islandeză în anul 2009. În limba română apare la editura Polirom în 2016 și 2023.

Fiind al doilea volum al seriei "Între cer și pământ" reluăm viața băiatului ce s-a chinuit atâta timp să aibă o viață mai bună. Ajuns în Geirbudur, începe să se simte mai bine, o ajută pe menajera Helga, îi citește căpitanului Shakespeare dar totul este întrerupt de poștaș. El avea nevoie de un coleg de călătorie așa că băiatul imediat a acceptat o nouă aventură însă nu știa ce va fi...În primă fază se plimba prin oraș, no facem cunoștință cu locuitorii, ei le dau scrisorile, apoi merg să mănânce la restaurantul unde deja deveniseră de ai casei. Când lumea îi era mai dragă, Jens află că trebuie să meargă și la cei ce locuiesc departe de civilizație. În acea vreme majoritatea oamenilor trăiau izolați în munți iar orașele erau doar pentru cei bogați, așa că dacă credeați că în primul volum eroul nostru pățește tot ce este mai rău vă înșelați. Băiatul și poștașul deveniseră cei ce aduceau știrile, vremea și uneori și câte ceva de mâncare. Furtuni constante de zăpadă aveau loc iar oamenii își puneau ultimele vreascuri în sobă pentru a se încălzi și pe ei dar și pe cei doi călători. Când vedeau cafea era ca și cum l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior așa că mereu le aduceau pentru a le face o bucurie. Sacii grei de corespondență trebuiau cărați prin troieni, ploaie sau cărări înguste de munte și tot ce îi mai făcea fericiți în acele momente era o îmbrățișare. E o carte dureroasă dar atât de frumoasă. Atât de multe sentimente vă vor încerca, de la empatia pentru Jens până la comedia ce avea loc în sat.