Prima culegere de Fabule (cărțile I - VI), închinată Delfinului, a apărut în primăvara anului 1668, sub titlul: Fables choisies et mises en vers par M. de La Fontaine (Fabule alese și versificate de Dl. de La Fontaine). Ulterior au mai apărut încă 3 ediții, în total 12 cărți.
Sub aspectul tematic, Fabulele nu sunt o operă de artă originală. În marea majoritate a cazurilor, La Fontaine își ia subiectele din fabuliștii mai vechi sau mai noi. Izvoarele sale sunt numeroase și diversificate: Grecii (Esop, Babrios), latinii (Fedru, Horatiu, Vergiliu), indienii (Bidpay).
Fabulele sunt oglinda geniului divers al lui La Fontaine și, implicit, oglinda societății feudale, dezvăluindu-ne natura intimă a poetului și totodată viziunea sa despre lume. Din Fabule înțelegem ce-l deosebește pe La Fontaine de pedanții și scriitorii oficiali ai vremurilor, în ce măsură el e un spirit galic și popular, pierdut într-o lume ierarhizată și solemnă cum e cea de la curte sau din saloanele marii aristocrații. E deci aproape firesc ca Fabulele să însumeze o viziune satirică, antifeudală, anticlericală și adesea antiburgheză, o viziune proprie unui scriitor deopotrivă legată de popor și de tradiția umanismului Renașterii.
Fabulele, mai ales cele din cărțile VII și XI, oglindesc nemijlocit realități ale societății franceze din a doua jumătate a secolului. Realități ce merg de la aluzia satirică la evenimente politice contemporane și până la critica claselor sociale și a instituțiilor regimului feudal. Rând pe rând, monarhul și curtenii săi, nobilimea de la Versailles și cea din provincie, marchizii grotești și gentilomii disprețuitori, preoții, călugării, negustorii, bancherii, judecătorii, medicii, țăranii se perindă pe dinaintea cititorului, surprinși de fabulist în atitudinile cele mai caracteristice, cu mentalitatea, gesturile și vorbirea specifică fiecărei clase sau profesii.