Despre Liviu Rebreanu
Parintii lui Liviu Rebreanu au fost invatatorul Vasile Rebreanu si Ludovica. Primul din cei paisprezece copii ai acestora, viitorul creator al romanului romanesc modern, s-a nascut la 27 noiembrie 1885 in Tarlisua, astazi in judetul Bistrita-Nasaud. Unii dintre fratii sai au murit la nastere, altii inaintea varstei de doi ani. La trei ani de la nasterea primului copil, familia Rebreanu se muta in Maieru, pe valea Somesului Mare. Viata calda a copilariei transpare in unele din lucrarile sale, in numele locurilor si ale personajelor. A urmat Facultatea de Litere la Budapesta. Este locotenent in armata austro-ungara, la Gyula. Din aceasta perioada, dupa ce participa la o petrecere unde s-a baut si s-au jucat carti, dispar banii de la popota ofiterilor, unde era responsabil. Pentru aceasta fapta este arestat la domiciliu; demisioneaza din aramata, vine in Romania,. Aici incepuse sa publice, insa dupa un an pe numele sau este emis un mandat de arestare din pricina problemei banesti din armata, pentru care este incarcerat la Vacaresti, apoi extradat si inchis la Gyula pentru sase luni. Pentru acest eveniment, Liviu Rebreanu este defaimat peste ani in presa.
Debuteaza cu volumul Framantari, un volum de nuvele, publicat in 1912. In acelasi an se casatoreste cu Stefana Radulescu, alintata Fanny. O adopta si pe fiica acesteia, Puia, care avea doi ani. Era o perioada de mari lipsuri materiale. Pana in 1919 urmeaza Golanii, apoi Marturisire si Rafuiala. Desi cartile lui Liviu Rebreanu publicate pana in acest moment contin proza scurta, se prefigureaza deja temele ce vor marca scrierile sale ulterioare ample: satul, orasul, razboiul. In 1920 ii apare romanul Ion, lucrarea din literatura romana ce face trecerea la realismul obiectiv. Destinul personajului este complex, caracterizarea sa este directa, scriitorul da impresia ca nu intervine nicicum in derularea vietii eroului, ca este detasat. Urmeaza Catastrofa in 1921 si, in anul urmator, Padurea spanzuratilor, ce reia tema din Catastrofa, respectiv drama chinuitoare a ardelenilor obligati sa lupte in armata austro-ungara impotriva fratilor lor romani. Scrierea contine detalii inspirate din viata fratelui lui Liviu Rebreanu, sublocotenetul Emil Rebreanu, care fusese condamnat de moarte prin spanzurare si executat in 1917 pentru ca incercase sa treaca de partea Armatei Romane in Primul Razboi Mondial. A primit pentru acest roman Marele premiu al Societatii Scriitorilor Romani in 1924 si a fost tradus in mai mult de 20 de limbi straine.
Din 1929, timp de un an, a fost director al teatrului National, functie pe care o va avea din nou in 1941. In 1930 isi cumpara o casa si o vie in comuna Valea Mare, langa Pitesti. Acesta este locul unde isi va scrie aproape toate operele de acum incolo. Marturiseste el insusi ca era obsedat de munca, dependent de cafea si tigari si de linistea noptii, perioada in care se retragea in fata foilor albe pentru a scrie. In 1944, la 1 septembrie, grav bolnav de plamani de ceva timp, Liviu Rebreanu moare la Valea Mare, la varsta de 59 de ani.