Romanul a fost publicat în decembrie 1922 de către Editura Cartea Românească din București, după ce fusese tipărit în perioada octombrie-decembrie 1922 în atelierele societății anonime «Cartea Românească». El conținea următoarea dedicație: „În amintirea fratelui meu, Emil, spânzurat de unguri, pe frontul românesc, în anul 1917, care a fost modificată de la a opta ediție în cea de „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul 1917.”
Pădurea spânzuraților reprezintă primul roman psihologic apărut în literatura română și este inspirat dintr-o situație reală. Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, a fost spânzurat la Ghimeș pe data de 14 mai 1917 când a încercat să dezerteze spre liniile de luptă românești. După o călătorie la Ghimeș, unde găsește mormântul lui Emil și după ce vede la un prieten o fotografie cu o pădure de oameni spânzurați, Liviu Rebreanu se hotărăște să scrie acest roman.
Laitmotivul cărții este dat de titlul acesteia. Acțiunea se desfășoară în două planuri diferite, paralele dar intercondiționate, războiul cu tragediile acestuia și personajul Bologa cu drama psihologică prin care trece.
Tema cărții este constituită de relatarea realistă și la obiect a primului război mondial, accentul căzând pe situația drastică a intelectualului ardelean forțat să lupte sub steag străin contra propriei țări. George Călinescu numea Pădurea spânzuraților "monografia incertitudinii chinuitoare", iar Tudor Vianu considera că Liviu Rebreanu este în acest roman "un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice".
Realismul romanului Pădurea spânzuraților conține asemănări cu realismul tragic dostoievskian. Analiza psihologică întreprinsă de Rebreanu descoperă trăirile sufletești ale personajului în cele mai mici detalii. „În Apostol Bologa surprindem toate fazele de îmbolnăvire ale sufletului printr'o imagine, privim mecanica independentă a psihologiei obsesiilor”, considera Vladimir Streinu.