Lucian Blaga - Despre gandirea magica

Tânărul cu o sclipire a minții extraordinară, cu o gândire înțeleaptă și o viață destul de tristă, ce a reușit să ridice filosofia română la nivelul următor este chiar Lucian Blaga. S-a născut pe 1 mai 1895 într-un mic sat din Alba Iulia în familia unui preot, fiind cel de al nouălea copil. Școala o urmează local iar studiile liceale le face la Brașov, unde profesorii îi remarcă eseurile și tentativele de a scrie. La doar 15 ani publică prima poezie în revista Tribuna, iar la 19 primul eseu argumentativ în revista Românul. Războiul venise iar el pentru a nu fi trimis pe front, se înscrie la facultatea de Teologie de la Sibiu unde obține și licența. Pleacă la Viena pentru a studia biologia și filosofia, iar în 1920 obține doctoratul pentru cea din urmă. Întors în țară devine un publicist de excepție, în primă fază cu piesele de teatru și apoi cu volumele de poezii. Dintre ele amintim Zamolxe și Lauda somnului. Datorită implicării sale culturale primește postul de profesor la Universitatea din Cluj și în 1943 da naștere revistei Saeculum. Timp de șase ani va fi cercetător în filosofie și istorie, apoi va fi angajat cu jumătate de normă pe partea de istorie folclorică. Din cauza unei afecțiuni ce nu îi mai dădea pace, Blaga moare în 1953 însă lasă în urmă o valoare culturală imensă pentru care Mircea Eliade l-a propus la Premiul Nobel în literatură.

Cartea "Despre gândirea magică" apare pentru prima dată în 1941 la editura Fundația Regală Pentru Literatură și Artă. Apare apoi ediția oferita de Garamond în 1992 și încă așteptam o reeditare chiar și acum în 2024.

Specialiștii în domeniu întotdeauna au considerat că oamenii preistorici credeau în forte magice și spirite iar Blaga a decis să explice acest lucru. Omul primitiv nu se deosebește cu mult de noi, el trăia din concepte-imagine, adică el credea în ceea ce vedea. Este greu într-adevăr să ne formăm logica de acum spre a înțelege ce s-a întâmplat atunci însă sunt strămoșii noștri și e atât de simplu încât devine complicat. Omul acelor timpuri știa să picteze un fel de icoane a ceea ce credea el că este magic și sfânt, erau imagini cu animale sau plante fiindcă el credea in asta. Această filosofie nu a fost dezbătută numai aici, ci și în multe alte cărți ale autorului însă în nici una nu a vorbit despre picturile strămoșilor noștri.