Legenda cetăților desfrânate Sodoma și Gomora a făcut înconjurul lumii secole de-a rândul. Pedeapsa lui Dumnezeu asupra locuitorilor păcătoși a fost dispariția subită a locului și transformarea acestuia într-un mit biblic.
Marcel Proust a uimit publicul cu volumele „În căutarea timpului pierdut”, iar introducerea unui volum întreg despre cetățile amintite avea să îi sporească celebritatea.
În 1921 romanul cunoștea lumina tiparului, iar ficțiunea lui Proust este primită cu entuziasm de publicul de pretutindeni. Cartea poate fi găsită în numeroase ediții în rafturile anticariatului nostru, după cum urmează: Minerva (1970), Univers (1995).
Sceptici, criticii literari îl vor acuza pe Proust de mania decadenței, iar curajul de a trata un astfel de subiect va fi aspru judecat.
Sodoma și Gomora, locuri ale decadenței, simboluri ale păcatului absolut, în care oamenii își satisfac fel și fel de pofte trupești murdare. Istoria celor două lăcașuri va fi consemnată în paginile Vechiului Testament, iar porunca divinității de a nimici așezările pare justificată.
Proust conturează imaginea locului și decăderea graduală a oamenilor care îl populează. Referirile la sacralitate și credință, la păcat și pedeapsă deopotrivă sunt constante, iar imaginea de final este de-a dreptul apocaliptică.
Aici oamenii umblă slobozi, nu sunt ghidați de nici o lege pământeană, nu cred în nimic mai presus de puterea lor de a înțelege, nu se dezic de la concepțiile lor și nu pot trăi în individualizate. Aici, departe de lumea nouă, toată lumea trăiește cu toată lumea, iubește pe toată lumea, iar desfrâul face parte din cotidian.
Căpătând accente legendare, mistice și greu de înțeles, romanul lui Proust nu se află departe de adevărul biblic. Scriitorul reușește să surprindă magistral nebunia locului, ba chiar o dramatizează într-atât încât cititorul va fi uimit.
Mai târziu, ficțiunea depășește limitele, iar apocalipsa pare a fi din ce în ce mai aproape. Relația om divinitate capătă accente tragice, iar scena dialogului dintre Avram și Dumnezeu este aproape înfricoșătoare.
Misterul acestui loc se adâncește, iar bariera dintre curat și păcătos nu se mai distinge.
Sfârșitul romanului respectă întocmai mitul biblic vehiculat. Astfel, Dumnezeu distruge cetățile printr-un incendiu devastator. Singurul supraviețuitor este Lot și familia sa, dar tragedia îi lovește treptat pe fiecare.
Marcel Prous reușește cumva să aducă în atenția publicului o comparație interesantă între supraviețuitorii Sodomei și Gomorei și Adam și Eva, izgoniți din gradina Edenului. De asemenea, francezul reflectează asupra viitorului și conturează un paradox complicat. Odată cu dispariția cetăților păcătoase au dispărut și cei care trăiau în desfrâu? Aceasta este întrebarea esențială în jurul căreia gravitează ultimele paragrafe ale cărții.
Proust creează un memento deosebit, o alegorie a vieții și a morții deopotrivă, o analiză socială a lumii de dinaintea erei noastre, o capodoperă.