Romanul “Marele Singuratic” de Marin Preda, a apărut în anul 1972 la Editura Cartea Românească, iar de-a lungul timpului a avut apariții la edituri ca Minerva din ciclul Biblioteca pentru toți în anul 1978, editura Cartex sau editura Jurnalul Național, în anul 2010.
Marin Preda s-a născut la data de 5 august 1922 în Siliștea Gumești, Teleorman și reprezintă cel mai marie scriitor român postbelic. După o copilărie săracă în care a reușit cu greu să își termine cele 8 clase, elevul Preda este repartizat în anul 1940, la București, unde în anul 1941 este angajat la revista “Timpul”.
În prima parte a carierei literare publică cu precădere nuvele, iar după anii 1950 traduce romane celebre în limba română și publică romane.
Marele singuratic a fost al cincilea roman al lui Marin Preda, și cel care a primit premiul Uniunii Scriitorilor în anul 1971, roman de referință în ciclul moromețian, cum avea să se numească această epopee care a luat ființă în anul 1955.
Cărțile autorului reprezintă adevărate piese de puzzle în construirea cronologică a vieții moromeților, edificând misterul câțiva ani mai târziu (1977), atunci când publică romanul lui autobiografic (Viața ca o pradă), un adevărat Bildungsroman.
S-a afirmat despre roman că este al fiului și al tatălui, având în vedere că în cuprinsul lui viețile celor doi (Niculae și Ilie Moromete) se întrepătrund în stilul lui Marin Preda care aici încearcă să caute sensurile vieții.
Acțiunea romanului se concentrează în jurul cunoscutului personaj din romanul “Moromeții”, Niculae, care în urma nereușitei în politică, devine inginer horticol și trăiește în jurul serelor la mică distanță de București.
Romanul prezintă reîntoarceri în trecut și vorbește despre tatăl, Ilie Moromete și despre prima idilă a acestuia, poveste care nu este prezentată în cursul romanului care l-a făcut celebru pe Marin Preda.
Niculae Moromete este prezentat ca un “ratat” prin prisma faptului că fusese exclus din partid, apar remușcări ale personajului, astfel romanul se întrepătrunde cu un alt plan, anume cel al iubirii.
Ne este prezentată idila dintre Niculae și Simina Golea, o tânără pictoriță care trăiește într-o lume egocentrică și care încearcă să devină celebră în domeniul artei, dar care nu rezonează prea mult cu lumea din jur.
Apare în personajul Simina un debordant sentiment de posesivitate față de Niculae, iar totul se rezumă, din perspectiva Siminei, doar la lumea ei interioară. Stările de retragere către sine cât și cele febrile induse de obsesia sa creatoare, o aduc pe Simina pe patul de moarte după ce află că suferă de o boală teribilă.
Romanul are două dimensiuni care se împletesc armonios, o dimensiune a trecutului care pare să nu mai aibă pentru Niculae aceeași semnificație ca odinioară, răspunzându-I Siminei la o întrebare care apare în cuprinsul romanului: “(…)lumea cu cai care vin cu gâturile spre căruţa familiei, care se pregăteşte de întoarcerea acasă sub un asfinţit scăldat în culori de foc (…)” nu mai există pentru el.
Niculae schițează un traseu existențial și readuce în memorie imagini din trecut, cu satul lui, cu imaginea oamenilor care scot la lumină cruzimea și sălbăticia.
Niculae crează o altă dimensiune a lumii, încearcă să aducă puțină căldură în locul cruzimii oamenilor și dorește să creeze o nouă religie care să țină în frâu aceste mânii, susținând la un moment dat că “nu poate crește atâtea flori câte ar avea nevoie lumea”.
În anul 1977 a fost creat și un film cu același nume în regia lui Iulian Mihu, avându-i în rolurile principale pe actorii George Motoi și Florența Manea.