Scriitorul francez Maurice Druon, strănepot al poetului Charles Cros și nepot al lui Joseph Kessel, s-a născut în anul 1918 la Paris. A fost un important membru al Academiei Franceze, dar s-a făcut remarcat după scrierea romanului “Marile Familii“, pentru care a fost laureat la impresionantul Prix Goncourt din 1918.
A început să publice în ziare și reviste încă de la vârsta de 18 ani, remarcându-se imediat cu eseul “Lettres d’un Europeen“, devenind unul din premergătorii ideii de Uniune Europeană. Un punct important al carierei sale literare a fost acela în care a decis să scrie cu unchiul său Kessel “Le Chant des Partisans“, care avea să devină imn al Rezistenței.
Devine corespondent de război până la încheierea celui de-al doilea război mondial, iar din 1946 se îndreaptă din ce în ce mai mult spre literatură, fără a lăsa la o parte politica. În 1950 a publicat o impresionantă serie de șapte romane istorice sub titlul de “Regii blestemați“. Scrierile au fost o adevărată sursă de inspirație pentru George R.R. Martin, care l-a numit pe Druon “cel mai bun romancier istoric al Franței de la Alexandre Dumas“.
Druon a activat și pe scena politică, fiind pe rând ministru al culturii, deputat în Parlamentul European și reprezentând Franța în consiliul Europei. S-a stins din viață în 2009, la vârsta de 90 de ani, la Paris, în locul unde s-a născut.
“Marile familii“ (titlu original : “Les Grandes Familles“) a fost publicată pentru prima dată în anul 1948 în Franța, de către Editions Julliard. Opera face parte din saga “La Fin des Hommes“ , alături de “La Chute des Corp“ și “Rendez-Vous aux Enfers“. Intriga se derulează între 1916 și până la declarația de război din 1939, creionând viața câtorva membri ai elitei pariziene. Personajele sunt din cele mai diverse: mari burghezi aliați cu aristocrați decadenți, vedete din lumea spectacolului obsedate de propriul trup, finanțatori amorezați, politicieni roși de ambiție și câțiva așa ziși paraziți care se învârt în jurul lor. Caracterele lor sunt din cele mai diverse: lași, cinici, egoiști, violenți sau manipulatori pe de o parte, iar pe de altă parte pot fi și sensibili, mistici, îndrăgostiți, naivi sau chiar buni. De cele mai multe ori, toate acestea la un loc.
Tânărul profesor de litere, Simon Lachaume, cunoaște o ascensiune politică de excepție. Are o scurtă aventură cu tânăra Isabelle, care spre final se căsătorește cu cineva mult mai învârstă, însă fericirea nu durează mult deoarece soțul ei moare la scurt timp.
În familia bancherilor Schoudler lucrurile nu stau prea bine. Patriarhul Noel asistă la decăderea fiului său Francis, care decide să se sinucidă din cauza presiunilor puse asupra lui de vărul său Lucien Maublanc. Acesta din urmă apelează la o tânără săracă, Sylvaine Dual, pentru a-i lăsa un moștenitor. În încercarea fetei de a se îmbogăți și de a deveni o actriță de succes, falsifică o sarcină și primește de la Maublanc doua milioane de franci. Personajul experimentează spre final un adevărat declin social și economic, înainte de a deveni nebuni și a muri.
Criticii au fost de părere că romanul este unul întunecat și realist, de o veridicitate istorică și sociologică impecabilă, schițând picturi ale unei realități izbitoare. Prin urmare, devine un imens roman al ambiției și al decăderii. Romanul a făcut obiectul unei adaptări cinematografice cu același nume, produsă în 1958, dar și a unei adaptări televizate în trei episoade.
Dintre edițiile întâlnite pe rafturile anticariatului nostru amintim: Orizonturi (2013), Vivaldi (1998), Editura pentru Literatură Universală (1961).