Despre Miguel de Unamuno
Miguel de Unamuno y Jugo s-a născut pe 29 septembrie 1864 la Bilbao, in Spania. Este cunoscut drept filosof, educator, scriitor. Părinţii săi erau de origine bască; Felix de Unamuno, tatăl său, a murit când Miguel avea 6 ani, copilul fiind crescut de mamă, Salome Jugo, şi de bunică, în spiritul catolicismului. Deşi pentru o vreme a visat să devină preot catolic, în 1880 a intrat la Universitatea din Madrid, unde a fost absorbit de interesul pentru cunoaşterea intelectuală, citind intens filosofie, psihologie şi istorie. Până la 20 de ani deja ştia 11 limbi străine, motivat fiind de a citi lucrările autorilor de care era interesat în limba lor natală. În timp ce studia pentru a obţine doctoratul în filosofie şi litere în doar patru ani de la încrierea la universitate, se integrase în grupul literar Generaţia 1898, al cărei scop era reînnoirea Spaniei.
Din 1890 se întoarce în oraşul său natal, Bilbao, unde scrie eseuri şi predă, întâi în particular, apoi ca profesor de limba şi literatura greacă la Universitatea din Salamanca. Peste un an se căsătoreşte cu iubita lui din copilărie, Concepcion Lizarraga, cu care va avea 10 copii. În 1901 Miguel de Unamuno devine rectorul universităţii, însă i se cere să renunţe la funcţie după ce intră în conflict cu autoritatea politică. Opoziţia sa din 1924 fată de regimul lui Miguel Primo de Rivera va duce la exilarea sa forţată in Insulele Canare, de unde va fugi în Franţa. Odată căzută dictatura lui Rivera, se întoarce la Universitata dub Salamanca, unde este reales rector în 1931. În octombrie 1936, însă, se va poziţiona împotriva falangiştilor lui Francisco Franco şi va fi iarăşi demis şi plasat sub arest la domiciliu. Miguel de Unamuno carti. Va muri în urma unui atac de cord peste două luni de la acest eveniment, pe 31 decembrie 1936.
Scrierile lui Miguel de Unamuno au avut o mare influenţă în Spania secolului 20. Orientarea sa a fost una existenţialistă, fiind extrem de preocupat de acea tensiune dintre raţiune şi emoţie, dintre credinţă şi analiză rece. În centrul dorinţelor sale se distingea preocuparea pentru semnificaţia şi dobândirea nemuririi, pe care o vedea ca putând fi împlinită exclusiv de credinţă, căci raţiunea seacă se împotriveşte întrevederii posibilităţii de a trăi şi după moarte. Deşi a scris şi poezie şi dramaturgie, cele mai importante lucrări ale sale sunt eseurile şi romanele. Printre cele mai cunoscute de către cititorul român se numără Trei nuvele şi un prolog, Negura, Jurnal intim, Despre sentimentul tragic al vieţii, Agonia creştinismului.