Miguel de Unamuno - Agonia crestinismului

Miguel de Unamuno, născut pe 29 septembrie 1864 la Bilbao (Spania), a fost un cunoscut scriitor și filosof spaniol. Între anii 1880 și 1884 a studiat filosofia și literele la Universitatea din Madrid, obținând un doctorat cu teza "Critica problemei despre originea și preistoria rasei basce", susținută în 20 iunie 1884, mai apoi fiind profesor la Universitatea din Salamanca, din anul 1891 până în anul 1901, atunci când a fost numit rector. În anul 1914 a fost forțat să-și dea demisia din funcția sa academică din cauza atacurilor sale repetate asupra monarhiei lui Alfonso al XIII-lea, șase ani mai târziu fiind urmărit penal deoarece a scris un articol insultator la adresa regelui Alfonso. Sub dictatura lui Miguel Primo de Rivera a fost exilat în Fuerteventura, plecând mai tarziu în exil în Franța, până la căderea regimului militar.

Unamuno a fost un scriitor cu o personalitate originală și debordantă, extrem de controversat și uneori contradictoriu, atât în gândirea sa, cât și în activitatea sa politică. Temele sale preferate au fost: nemurirea, procrearea, maternitatea, lupta individului pentru a se realiza. Dintre cărțile sale merită menționate: "En torno al casticismo" (1895), "Vida de Don Quijote y Sancho" (1905), "Mi religión y otros ensayos" (1910), "Del sentimiento trágico de la vida en los hombres y en los pueblos" (1912), "La agonía del cristianismo" (1925), "Cómo se hace una novela" (1927), "Paz en la guerra" (1897), "Amor y pedagogía" (1902), "El espejo de la muerte" (1913), "Niebla" (1914), "Abel Sánchez" (1917), "Tres novelas ejemplares y un prólogo" (1920), "La tía Tula" (1921), "San Manuel Bueno, mártir" (1931).

Cartea "Agonia creștinismului", publicată în anul 1925, a fost scrisă în timpul exilului său parizian, la doisprezece ani distanță de la publicarea cărții sale "Despre sentimentul tragic al vieții". Exilat în Insulele Canare de Primo de Rivera, Unamuno pleacă în Franța unde, în singurătate și suferință, scrie acest scurt eseu, care are ca subiect credința, înțeleasă ca un efort personal și autentic, și nu ca o practică socială. Reamintind cu finețe, erudiție și forță, că fără acest efort, fără această luptă permanentă pentru a cuceri și recuceri credința și adevărul creștinismului, toată viața religioasă și spirituală este sortită morții și dispariției. Prezentând drept problematică instituționalizarea religiilor, și nevoia agonizantă de libertate pentru cei ce doresc să păstreze vie viața spiritului, autorul reamintește nevoia de angajament personal și responsabilitatea pe care fiecare individ o poartă față de sine.

"Agonia înseamnă luptă. Agonizeaza cel care trăiește luptând, luptând împotriva vieții însăși. Și împotriva morții. Este precum invocația Sfintei Tereza a Pruncului Isus: 'Mor pentru ca nu mor'".

Titlul cărții poate fi puțin confuz, însă, trebuie precizat faptul că marele filosof spaniol folosește alternativ cuvântul "agonie", în sensul său original dublu, care este cel de zbatere și declin premergător finalului. Zbaterea în fiecare moment al existenței între credința credinciosului și condiția lui de om social. O luptă permanentă, al cărei refuz ar echivala cu o renunțare la viața și la cercetarea mistică.

"Agonia este, deci, luptă. Și Hristos a venit să ne aducă agonie, luptă și nu pace. Ne-a spus-o chiar el: 'Să nu credeți că am venit să aduc pacea pe pamant; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să-i întorc <<pe fiu împotriva tatălui său, pe fiică împotriva mamei ei și pe noră împotriva soacrei sale, așa încât dușmanii unui om vor fi chiar cei din familia lui>>' (Matei 10:36)".

Cartea "Agonia creștinismului" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în două ediții, și anume: Institutul European (1993) și Symbol (1995).