Miguel de Unamuno s-a născut pe 29 septembrie 1864 în orașul Bilbao, într-o familie de clasă mijlocie cu origine celebre pe scena filosofică dar și a cofetăriei. La nici șase ani își pierde tatăl și cu această ocazie începe să se retragă în religie. După ce termină liceul, participă ca martor în Al Treilea Război Carlist iar acest episod va fi catalogat ca fiind trecerea de la copil la adult. După obținerea examenelor a încercat să fie profesor de filosofie însă nu a obținut postul și a ajuns profesor de limba greacă. În 1901 va ține pentru prima dată una dintre cele mai cunoscute conferințe, cea despre inviabilitatea științifică și literară a bascilor. În tinerețe era una dintre limbile sale preferate dar odată ce a învățat politică, a devenit dușmanul său de moarte. În una dintre cele mai tulburătoare perioade ale Spaniei, autorul a fost lector la Universitatea din Salamanca și a devenit unul dintre susținătorii liberalismului social. Se credea un zeu în acest domeniu, avea impresia că este singurul ce este împotriva regimului Carlist și a ajuns în Cauza Aliaților pe vremea războiului. Din cauza criticilor adresate regimului, a ajuns să trăiască în exil până în 1930 și a trăit în Fuerventura, Insulele Canare și Salamanca. După ce scapă se mută în Franța, într-un orășel din apropierea graniței pentru a se simți ca acasă și a fi cu ochii pe marea cădere a dictatorului. După ce asta se întâmplă în sfârșit decide să își depună buletinul de candidatură dar pierde lamentabil.
Cariera literară a început-o pentru ca poporul său să nu se mai inspire de pe plan extern, ci să aibă toate informațiile necesare la îndemână. Era de părere că revoluția lui Franco nu a fost necesară pentru a salva Madridul, dimpotrivă, va transforma catolicismul în militarism extrem. Tot el va fi cel ce îi va pune capăt vieții autorului pentru că l-a arestat la domiciliu și nu a lăsat pe nimeni să interacționeze cu el. Ultimii ani de viață i-au fost cei mai grei, singur, fără să își poată exprima opiniile și pustiit de amintiri. Totuși a lăsat în urma sa o vastă comoară literară din care fac parte opere precum Viața lui Don Quinote și Sancho, Negura sau Despre sentimentul tragic al vieții.
Cartea "Jurnal intim" este formată din cinci caiete filosofice ale autorului ce au apărut între anii 1897 și 1902. Acestea au apărut separat de abia după moartea autorului însă în limba română au fost publicate la editura Polirom în 1999 și 2007.
După cum ați văzut viața nu i-a fost una ușoară așa că într-o perioadă nu prea fericită a decis să își etaleze toate frustrările creștine și politice pe foaie. Așa au apărut caietele sale pe care le-a descoperit A. Zubizarreta după moartea sa. Întotdeauna autorul a trecut de la o părere la alta iar când a venit vorba despre religie, au existat multe contraziceri. De ce și cât de paradoxale sunt ele va trebui să aflați singuri și nu va fi o lectură ușoară. Cuvinte mari, fraze greoaie sau pasaje ce par a fi pânze de păianjen au reușit să îl scoată în evidență în rândul filosofilor europeni.