Numele lui Eminescu avea să facă înconjurul lumii, iar persoana poetului să fie hiperbolizată de așa manieră încât în ochii cititorului capătă accente legendare. Geniul născut la Botoșani avea să cucerească publicul de pretutindeni, fiind cel mai de seamă reprezentant al romantismului. Inteligența poetului era nativă, căci, încă din școala primară dă dovadă de o perspicacitate deosebită, iar profesorii îl cataloghez drept eminent. Deși renunță la cursurile colegiului, Mihai Eminovici avea să urmeze o traiectorie artistică extraordinară.
Ajuns să studieze la Viena, influențat de operele lui Baudelaire sau Schopenhauer, marele Eminescu își începe în forță ascensiunea. Adept al convingerilor conservatoare în materie de politică, tânărul deranjează câteva minți intelectuale cu părerile și notițele sale, publicate mai târziu la „Timpul". Călătorind prin Europa, Eminescu cunoaște oameni care îi vor stârni și vor reprezenta o sursă de inspirație pentru operele de mai târziu. Profesorul său, Aron Pumnul, va avea un rol fundamental în dezvoltarea spirituală și mintală a lui Eminescu. Primele sale încercări de scriere se datorează datorită acestuia și sunt redactate sub îndrumarea sa. Mai târziu, poezia „La mormântul lui Aron Pumnul" va reprezenta elogiul adus de învățăcel maestrului său.
Viena va fi pentru Eminescu și locul dezamăgirilor sale. Aici, pe tărâm străin, avea să își cunoască muza, Veronica Micle. Proaspăt divorțată, femeia începe o relație dificilă cu poetul, iar iubirea începe să îl macine pe Eminescu mai puternic decât catharsis-ul creator. Legătura celor doi ajunge să fie intens mediatizată în cercurile intelectualilor, iar povestea va fi chiar subiect în presa vremurilor.
Iubirea și nebunia îl vor urmări întreaga viață pe Eminescu, dar forța creatoare a acestuia va fi de neoprit. Poeme precum „Floare albastră”, „Luceafărul” sau „Mai am un singur dor" vor fi studiate zeci de ani, iar importanța acestora este incontestabilă. Poate cea mai cunoscută poezie eminesciană este și va rămâne „Luceafărul”, publicată în 1883. Povestea de iubire dintre Cătălin și Cătălina este aproape de domeniul fantasticului, iar sfera dintre vis și realitate se întrepătrund mai puternic ca niciodată. Iubirea de luceferi, cum afirmă Eminescu mângâie sufletul, dar distruge mintea. Neputința împlinirii iubirii sau îmblânzirea demonilor interiori sunt alte teme abordate în scrierile sale.
„Mai am un singur dor" , publicată în 1884 este o incursiune în viața trecută a poetului și o împăcare a acestuia cu moartea. Versurile triste, accentele dramatice și tragismul operei vor face din acesta o reală capodoperă.
„Făt-Frumos din lacrimă” sau „Sărmanul Dionis" sunt creațiile de proză scurtă e poetului, la fel de apreciate precum poeziile cu care s-a afirmat. În rafturile anticariatului nostru sunt disponibile mai multe ediții ale manuscriselor eminesciene: Minerva (1985), Editura Fundației Culturale Române (1995), Prometeu (1997), Cartea Românească (1984).
Moștenirea literară lăsată de Eminescu este un izvor nesfârșit, iar numele poetului va dăinui pentru totdeauna în imaginarul colectiv. Acest geniu neînțeles, înconjurat de oameni, dar atât de singur, luptând cu demonii propriei minți, strălucind și fumegând în același timp, avea să își găsească sfârșitul luptând cu povara nebuniei. Astăzi, operele sale se găsesc în cele mai mari biblioteci și librării ale Europei, iar statuia sa rămâne neclintită.