Neamul Șoimăreștilor scris de Mihail Sadoveanu, a fost publicat pentru prima dată sub formă de foileton în anii 1912-1913 în revista literară Viața Românească (Iași) și în format de volum în anul 1915 la Editura Minerva (București).
Neamul Șoimăreștilor se numără printre romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu. Încadrarea în această categorie se justifică prin situarea acțiunii în Moldova, la începutul secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Ștefan Tomșa. Încă din primele pagini ale cărții ne este înfățișată bătălia de la Cornul lui Sas, pe Prut, între Ștefan Tomșa, ajutat de turci și tătari, și Constantin Movilă, pretendent și el la domnie, sprijinit de polonezii lui Ștefan Potocki și de cazaci. Moldovenii sunt împărțiți în două: unii, în majoritate răzeși, se află în oastea lui Ștefan Tomșa, alții, îndeosebi mari boieri, îl susțin pe Constantin Movilă. Ștefan Tomșa învinge și se răzbună aprig pe învinși, omorându-i pe cei mai mulți dintre ei.
Romanul Neamul Șoimăreștilor reprezintă o depășire a modelului romantic, un stadiu nou în creația sadoveniană și în același timp, un progres înregistrat în romanul istoric românesc. În anii deplinei maturități, Mihail Sadoveanu va ajunge la un și mai înalt nivel, scriind romane complexe și subtile, ca Frații Jderi, Creanga de aur, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Nunta domniței Ruxandra.
Neamul Șoimăreștilor poate fi considerat, chiar o mașină de călătorit în timp. Mihail Sadoveanu intră decis în subiect, ca și cum nici nu s-ar pune problema cum anume a ajuns într-o realitate de acum trei secole. Totodată, el nu se simte obligat să explice ce este un iatagan, în ce constă demnitatea de șleahtic, cum se atârnă buzduganul la oblânc. Consideră pur și simplu, că s-au transferat cu toții, și scriitor și cititori, în altă epocă și că nu le rămâne decât să urmărească atenți derularea unor peripeții palpitante.
În Neamul Șoimăreștilor, descrierile de natură, nu perturbă cu nimic ritmul alert în care se desfășoară acțiunea. Și totuși, așa succinte, frazele respective evidențiază o estetică a parafrazării. Autorul urmărește nu numai să schițeze un peisaj, ci și să corecteze reprezentările anterioare. Tocmai de aceea, impresia dominantă pe care o resimțim este aceea de înnoire sistematică.