Mihail Sadoveanu - Tara de dincolo de negura

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori români, având o contribuție extraordinară în literatura română. Romanele și povestirile sale aduc în prim plan viața și obiceiurile oamenilor și oferă descrieri ample ale naturii și ale mediului rural. Una din marile sale pasiuni a fost vânătoarea, și a reușit să pună această pasiune în mai multe scrieri, lăsând posterității o mărturie importantă a acestei îndeletniciri din secolul al XIX-lea de pe teritoriul românesc.

„Țara de dincolo de negură” este o astfel de mărturie, cuprinzând povestiri vânătorești din timpul expedițiilor autorului sau auzite de la alți vânători. Cartea sa a fost chiar comparată cu cea a scriitorului rus Ivan Turgheniev, „Povestirile unui vânător”, pe care însuși Sadoveanu a tradus-o în 1901, alături de N. N. Beldiceanu. „Țara de dincolo de negură” a fost publicată prima dată în volum în anul 1926 la editura Cartea Românească, deși câteva dintre povestiri fuseseră publicate mai devreme, între 1924 și 1925 în revista săptămânală „Lumea”, fondată de Sadoveanu, Arghezi și Topîrceanu. Sadoveanu i-a dedicat cuvântul înainte din „Țara de dincolo de negură” lui Topîrceanu, de altfel unul din prietenii săi și bun tovarăș de vânătoare. La rândul său, poetul ieșean a găsit o cale să-l felicite pentru spiritul său alert în volumul de poezii publicat în 1930, „Scrisori fără adresă”.

Sadoveanu îi reproșează amical la început lui Topîrceanu că nu-și mai aduce aminte de moș Procor și de „alte umbre ciudate” pe care cei doi le-au întâmpinat prin bălțile Dunării, în țara de dincolo de negură. Așadar scriitorul începe să depene amintiri, mai mult pentru a i le repovesti amicului său. Astfel, aflăm că prima povestire despre vănătoare pe care autorul o aude este a lui moș Ilie, de dinainte să împlinească 10 ani. Moș Ilie mersese demult la vănătoare alături de câinele său, dar ajunsese într-un loc unde nu mai fusese până atunci și întâlnise un animal ciudat, care semăna cu un cal, având în frunte un corn. Băiatul îl ascultă fascinat și îl roagă pe moș Ilie ca data viitoare să-l ia și pe el, să vadă o „vânătoare”. În a doua povestire aflăm despre prima vânătoare a tânărului Sadoveanu, care a avut loc pe 27 martie 1894, în ucenicia lui moș Nechita Pușcașu. Apoi Sadoveanu istorisește întâmplări de la vânătoare, petrecute fie alături de moș Nechita, fie alături de prietenii săi. Astfel, aflăm despre întâmplarea de la pădurea Bărnova, când au trebuit să întrerupă activitatea din cauza ninsorii, sau de întămplările din pădurea Brăești, când, în ciuda ploii torențiale, au continuat vănătoarea de lupi și vulpi. Scriitorul povestește și despre vânătoarea de păsări, cum ar fi cea de la Jijia, de rațe și gâște sălbatice, cea de la ostrovul Dranova, sau cea de pe dealul Popricanilor, de prepelițe. Vănătoarea de iepuri, despre care tânărul Sadoveanu auzise și de la moș Ilie, este amintită în povestirea de pe dealurile de la Zahorna. Deși în toate povestirile regăsim acel umor bine cunoscut al lui Sadoveanu, este poate cel mai vizibil în povestea „Tovarășul meu Voișel e vrednic vânător, ca mulți alții”, în care domnul Voișel îl invită la vânătoare pe scriitor, să-i arate el „cum se împușcă iepurii”. Mai întâi se laudă cu Machedon, câinele său dresat, care înțelege „de parcă ar fi om”. Amuzat, Sadoveanu vede contrariul, dar comentează amuzat că poate este din cauză că primește comenzile în limba franceză. După ce ratează, domnul Voișel acuză cartușele că ar fi prea vechi și că de aceea a ratat iepurii.

Povestirile din „Țara dincolo de negură” aduc în prim plan comunicarea dintre om și natură și aduc cititorul într-un spațiu arhaic, în prezența unor personaje care știu să asculte natura. Volumul de povestiri al scriitorul român a primit multe laude, inclusiv de la critici literari consacrați cum ar fi Garabet Ibrăileanu sau George Călinescu, care au subliniat poetica lui Sadoveanu în scriere și prezentarea feerică a naturii și vieții oamenilor obișnuiți să trăiască în codru.