Romanul “De ce iubim femeile”, de Mircea Cărtărescu prezintă o latură diferită a autorului, care nu rezonase până atunci în sufletul cititorului, Cărtărescu scoate la lumină povestiri pline de întrebări existențiale din viața autorului, un cumul de întrebări care ține cititorul activ și îi prezintă o altă perspectivă, pe care numai Cărtărescu o poate reliefa, răspunzând astfel întrebării pregnante presărate peste acest roman.
“De ce iubim femeile” a apărut pe piață în anul 2004, la editura Humanitas din București, fiind de-a lungul timpului reeditată și republicată la aceași editură, ultima apariție fiind în anul 2015.
Mircea Cărtărescu s-a născut la data de 1 iunie 1956 la București și reprezintă unul dintre cei mai de seamă poeți, prozatori, eseiști, publiciști sau critici de artă contemporani.
Mircea Cărtărescu s-a remarcat întâia oară datorită participărilor la Cenaclul de Luni, coordonat de Nicolae Manolescu, cel care a creionat grupul poeților optzeciști din care a și făcut parte Cărtărescu, alături de poeți importanți ca Florin Iaru, Traian T. Coșovei sau Ion “Nino” Stratan.
Pe lângă acest cenaclu, Cărtărescu a participat și la ședințele altui binecunoscut grup literar “Junimea”, sub conducerea criticului și istoricului literar roman de origine evreiască Ovid S.Crohmălniceanu.
După terminarea liceului “Dimitrie Cantemir”, din capitală, urmează cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română, urmând ca în anul 1980 să susțină lucrarea de licență despre imaginarul poetic eminescian și despre poezia postumă. Lucrarea ajunge mai târziu să poarte numele unui viitor volum, intitulat “Visul chimeric”.
Prima sa apariție a avut loc în anul 1978, în antologia “Aer cu diamante”, editată de Cenaclul de Luni, iar primul volum de debut “Faruri, vitrine și fotografii”, apărut în anul 1980, la editura “Cartea Româneacă”, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor. Au urmat apoi alte două volume intitulate “Poeme de amor” și “Totul”, în 1983 și 1985.
Printre cele mai importante volume de proză putem aminti de trilogia “Orbitor”, apărută la Humanitas între anii 1996 și 2007, “Frumoasele străine”, 2010, sau “Solenoid”, 2015.
Romanul “De ce iubim femeile”, de Mircea Cărtărescu este un roman edificator, având o tentă filosofică, căci femeia poate fi categorisită ușor în acest periplu filosofic, datorită fațetelor ce debordează într-o suită de stări, inaccesibile în concepția masculină.
Romanul prezintă o fereastră către trecutul autorului, spre primele iubiri, spre părerile de rău sau spre introspecțiile marcante care ajung să fie analizate în sens mai amplu în carte.
“De ce iubim femeile”, de Mircea Cărtărescu, este împărțit în douăzeci și unu de povestiri-capitole, ultimul reprezentând chiar numele operei. Acest ultim capitol prezintă o lungă înșiruire de motive pentru care trebuie să iubim femeile.
Autorul alege să analizeze fiecare experiență din trecut, fiind un adevărat psihanalist care pune cap la cap aspecte în stilul freudian, analiza fiind însă dusă la bun sfârșit în dulcele stil filosofic, stil conservat de autor în atât de multe opere de o valoare inestimabilă. Așadar autorul nu se dezice de latura sa filosofică, aici fiind versatil în exprimare și dorind să schimbe macazul pe alocuri folosind un limbaj mai licențios, dar care se dovedește marcant în complexitatea, nu atât a romanului, cât a întrebării care rămâne pe buzele oricărui bărbat.
Totul se rezumă, în final, la conștientizare, iar acest aspect ne este prezentat într-un pasaj excelent surprins de autor: “(…)Dar când cunoști cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poți iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici balcoanele nu se mai văd, de parcă hormonii sexului și-ai agresivității s-ar retrage din creierul tău tumefiat și l-ar lăsa inocent ca o corniță de melc. Facem sex cu un creier de bărbat dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da și a primi afecțiune.”