Opera istorică “Românii supt Mihai voievod Viteazul”, de Nicolae Bălcescu, a fost scrisă de autor între anii 1851 și 1852, iar documentarea fiind realizată încă din anul 1846 din peste 225 de lucrări istorice culese de acesta de-a lungul timpului.
După moartea istoricului, care survine la o vârstă fragedă, Alexandru Odobescu se ocupă de opera esențială a lui Bălcescu, prima oară aceasta apărând în “Revista Română”, între anii 1861 și 1863, iar din anul 1878, opera fiind editată în volum la editura “Typografia Societatei Academice Române”.
Printre alte edituri care au publicat opera istorică, putem aminti de editura Minerva, 1967, 1970, 1975 și 1977, în format broșat și cartonat, editura Albatros, din colecția Lyceum, 1973, în format broșat, editura Academiei, 1986, în format cartonat, editura Junimea, 1988, în format broșat sau editura Știința, din colecția Moștenire, 2018, în format cartonat.
Nicolae Bălcescu s-a născut la data de 29 iunie 1819, în București, fiind un însemnat istoric, scriitor și revoluționar român, fiind unul dintre participanții la Revoluția din 1848, iar prin studiile sale aprofundate asupra voievodului Mihai Viteazul, adăugând în canoanele istorice românești personalitatea celui care a fost marele Domnitor român.
Acesta crește într-o familie de boieri, purtând numele mamei sale care se trăgea din Bălcești, județul Vâlcea. Mai târziu studiază la colegiul “Sfântul Sava”, din anul 1832, având ca materie preferată istoria.
Mai târziu, acesta intră în serviciul militar, în 1840 fiind unul dintre participanții la conspirația Filipescu, ceea ce îi aduce doi ani de exil la Mănăstirea Mărgineni.
După eliberare, acesta fondează o organizație secretă denumită “Frăția”, călătorind în mai multe regiuni din țară, dar și în Franța și Italia, documentându-se în domeniul istoric, iar din anul 1844, reușind să fondeze revista “Magazin istoric pentru Dacia”.
Începe să scrie în exil opera sa reprezentativă, murind de tuberculoză în anul 1852 și nereușind să termine ultimul capitol al vastei opere despre Mihai Viteazul, abandonând-o la capitolul al XXXIII-lea al cartii a V-a denumită Miraslau.
Printre cele mai importante articole semnate de celebrul istoric putem aminti de “Cronicarii Țării Românești”, 1845, “Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, 1846, “Despre împroprietărirea țăranilor”, 1848 sau “Mersul revoluției în istoria românilor”, 1850.
Opera istorică “Românii supt Mihai voievod Viteazul”, de Nicolae Bălcescu reprezintă cea mai importantă operă scrisă de istoric, după o lungă și aprofundată muncă de documentare din mai multe limbi de circulație europeană, acesta călătorind atât în Franța, cât și în Italia pentru a afla mai multe informații legate de istoria Valahiei sau informații despre personalitatea lui Mihai Viteazul.
Opera era, din punctul de vedere al istoricului, o țintă pentru o revoluție pe care acesta o punea la cale, revoluție care propune ideea de Unire a Țărilor Române.
Opera istoricului este structurată în mai multe cărți, iar fiecare carte fiind structurată în mai multe capitole, astfel avem Cartea I. Libertatea națională (1593 - aprilie 1595) ; Cartea II. Calugărenii (aprilie - decembrie 1595) ; Cartea III. Robirea țăranului (decembrie 1595 - aprilie 1599) ; Cartea IV. Unitatea națională (aprilie 1599 - 1600) ; Cartea V. Miraslau (iulie 1600 - ianuarie 1601) ; Cartea VI. Goraslau (ianuarie 1601 - septembrie 1601).
Cartea oferă o etapă importantă din istoria poporului nostru, fiind o etapă în care istoricul vorbește cu admirație despre lupta plină de eroism a românilor pentru a apăra țara, mult hăituită de atacurile crunte ale armatei turcești, avem aici o descriere a campaniei din iarna anului 1595 când, Mihai Viteazul reușește să triumfe în fața turcilor, campania fiind numită de acesta “Glorioasa campanie (…) fără asemănare în istoria lunții”.
În percepția lui Nicolae Bălcescu, voievodul Mihai Viteazul a reprezentat o adevărată figură a unirii dintre Țara Românească, Moldova și Ardeal, fiind din acest punct de vedere un simbol prin intermediul căruia își dorea să insufle mai târziu în pieptul românilor această idee de unire, o unire pe care nu a mai reușit să o realizeze, datorită problemelor de sănătate.
De asemenea, opera prezintă într-un stil înflăcărat și artistic cugetări pline de patos despre viitoarea luare de poziție în țară, având în vizor toate faptele de vitejie pe care le-a înteprins marele voievod, cel care a avut un singur țel, și anume acela al unirii celor trei regiuni istorice.