Nicolae Steinhardt - Cartea impartasirii

Nicolae Steinhardt, născut la 29 iulie 1912, în Pantelimon, județul Ilfov, a fost un scriitor, critic literar, jurist și publicist român. De origine evreiască, se convertește la religia creștina ortodoxă în închisoarea de la Jilava, luându-și numele de fratele Nicolae, și călugărindu-se după punerea sa în libertate, în august 1964.

"Acolo, în închisoare, la Jilava, am fost botezat creștin, îndeplinindu-mi-se astfel o veche și tainică dorință. Am ales ortodoxia, dar cel care m-a botezat, un ieromonah basarabean, a poftit la botez și pe clericii catolici aflați în celulă și mi-a cerut să mă consider încreștinat și sub semnul ecumenismului."

Publică primele sale lucrări sub pseudonimul "Antisthius" - inspirat de numele unui personaj din "Caracterele" lui Jean de La Bruyere, și anume: "În genul ... tinerilor" (1934), "Essai sur la conception catholique du Judaisme" (1935) și "Illusion et réalités juives" (1937).

Volumul "Cartea împărtășirii" conține șase texte fundamentale pentru revelarea viziunii religioase a lui Steindhardt, reprezentant aparte al existențialismului creștin. Cartea începe cu eseul de mari dimensiuni "Secretul 'Scrisorii pierdute'", un adevărat summum al gândirii autorului, incluzând reflecții întrețesute între ele de ordin etic și religios, social și politic. Eseul a fost inițial publicat în revista Ethos, în anul 1975, la Paris, cu complicitatea lui Virgil Ierunca, în condiții de clandestinitate, fiind semnat cu un pseudonim de o inexpresivitate căutată, menit să nu atragă atenția Securității: Nicolae Niculescu. "Secretul 'Scrisorii pierdute'" constituie o aplicare insolită a teoriei câmpurilor în literatură, într-un moment în care și "știința pozitivă părea a pune accentul nu pe consistența și soliditatea materiei, ci pe discontinuitatea, fluiditatea și unduirea ei"; în consecintă, acesta reflectând tentativa de a detecta și în jurul operei literare "existența unui câmp analog celui ce negreșit creează în preajma oricărei 'unități' materiale corpusculare ori energetice". Al doilea eseu al cărții, intitulat "Călătorului îi șade bine cu drumul", este textul pereche al primul eseu, ambele fiind concepute de Steindhardt în regim de complementaritate, de vase comunicante, în urma discuțiilor frenetice din "zilele de exaltare" petrecute la Jilava anilor '60. Cel de-al treilea eseu, "Despre singurătatea lui Noica", se cristalizează în jurul ideii creștine de împărtășire, prin încercarea de definire a "comeseniei multiple" vizate de autorul celor "Șase maladii ale spiritului". Ultimele două eseuri ale cărții, "Falsul idealism" și "Nunta de la Cana Galileii", predici ale părintelui Nicolae de la Rohia, luminează întru totul înțelesurile conceptului de 'comesenie', indicând și faptul că, în această privință, gândirea religioasă a autorului consună cu aceea a metafizicianului Peter Wust sau cu aceea a lui Alexander Schmemann, cunoscutul teolog ortodox. "Iisus, hotărât lucru, nu se rușinează a vorbi pe șleau de foame și de sete și de mâncare și nici de a mânca. Împărăția cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va deschide ușa ce îi făgăduiește? Că intră la el și va cina cu el...". Pe lângă cele șase eseuri, în carte au fost inserate, în secțiunea "Addenda", trei texte care flotează, prin problematică, în jurul "Secretului 'Scrisorii pierdute'". Eseurile "Sunt un franctiror" și "Despre cristalofilie", publicate pentru prima oară, având o miză pur morală. Cel de-al treilea text, "Fragment de jurnal", publicat pentru prima oară în revista Apostrof, VI, nr. 10, în anul 1995, definește 'creștinișmul ortodox' prin două dominante: "dreapta socotită și echilibrul care mă duc - blând, cuminte - la picioarele Crucii'".

Volumul "Cartea împărtășirii" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru în trei ediții, și anume: Biblioteca Apostrof (1995), Apostrof (2004) și Biblioteca Apostrof (1998).