„Ești un om fericit?” aceasta este întrebarea care ne lovește la tot pasul. Ne aflăm într-o goană permanentă pentru a avea parte de câteva clipe de fericire. Trăim ,,flămânzi”, încercând să ne hrănim sufletele cu ceea ce noi credem că ar putea să ne aducă această stare mult râvnită. Ne refugiem grăbiți în locuri, fapte și, mai ales, în oameni. Ne acoperim bine rănile din trecut, ne „cârpim" inimile și ne purtăm mințile peste tot, toate acestea cu un singur țel: găsirea fericirii. Lupta omului pentru atingerea fericirii a fost redată de a lungul timpului în numeroase opere, iar mai marii autori ai literaturii universale au încercat din răsputeri să descrie această stare pe care o „adulmecăm” noi muritorii.
Unul dintre acești scriitori pasionați de filosofie și care a dorit întreaga viață să prezinte cititorului cât mai explicit misterele vieții este românul Nicolae Aurelian Steinhardt. Critic literar și eseist născut în Baia Mare, Steinhardt duce o viață asemenea unui roman. După ce este încarcerat în penitenciarul de la Jilava, își descoperă adevărata vocație și decide, astfel, să se apropie de Dumnezeu. După eliberare, se convertește la ortodoxie și se călugărește. Odată cu îndreptarea către sfera religioasă și intrarea în mănăstire, se va autointitula fratele Nicolae.
Botezul său în numele lui Hristos, va fi elementul declanșator al geniului lui Steinhardt, iar pasiunea pentru peniță revine mai puternic ca niciodată. Cu studii superioare în cadrul Universității din București, licențiat în drept și mare amator de filosofie și cultură ebraică, Nicolae Steinhardt va pune bazele unei opere impresionate.
„Jurnalul fericirii" avea să fie așternut pe hârtie în 1970, într-o primă variantă conținând aproximativ 570 de pagini. Acest testament literar, după cum însuși Steinhardt îl denumea, va intra în atenția Securității în mai multe rânduri.
Confiscat de serviciile secrete, încredințat din mâna în mână printre prietenii și cunoscuții autorului, jurnalul ajunge să fie publicat mult mai târziu. Între timp, Steinhardt zugrăvește mai multe variante ale cărții, adună mai multe idei și încheagă, în sfârșit, o variantă mult mai amplă, totalizând peste 700 de pagini. Reflecții mărețe asupra vieții, confruntarea dintre suflet și minte, permanenta căutare a sinelui și lupta pentru fericire. Toate acestea sunt așezate într-o manieră deosebită în jurnalul semnat de Steinhardt.
Între 1988 și 1989, cartea circulă în secret printre intelectualii epocii, însă teama de noi intervenții ale Securității îl va împiedica pe scriitor să își publice gândurile.
Cu intervenții la nivel înalt și sprijinit de prieteni, cartea va fi publicată abia în 1991.
Experiența din detenție îl va marca pentru totdeauna pe scriitor, iar cel ce acum purta haine monahale hotărăște să se retragă din viața publică, găsind refugiul în spatele zidurilor înalte ale Mănăstirii Rohia.
Aici, departe de confruntările politice care l-au aruncat cândva în închisoare, ascuns de „ochii" ațintiți ai Securității, fratele Nicolae își intensifică activitatea literară. Volume precum „Critica la persoana întâi”, „Printre alții spre sine" sau „Escale în timp și spațiu” vor lua naștere în această perioadă.
Supus tratamentului dur din închisorile comuniste, Steinhardt se îmbolnăvește și își împarte o bună parte din viață între Mănăstire și patul spitalului. Scriitorul se stinge în primăvara lui 1991, însă opera sa va dăinui pretutindeni.