Nora Iuga - Hai sa furam pepeni

Eleonora Iuga se naște pe 4 ianuarie 1931 în familia unor bucureșteni din înalta societate. La îndemnele părinților ajunge la un liceu de prestigiu, apoi urmează facultatea de Litere, secția germană, din cadrul Universității din București. Prima sa meserie va fi cea de profesoară, dar că va dura doar un an, urmând apoi să profeseze la Biblioteca Națională de Stat ca bibliografă. După ce va pleca și de aici, va publica primul său volum de poezii în 1968 sub numele de Nora Iuga, "Vina nu e a mea" și va începe să fie recunoscută ca o nouă scriitoare. Din 1971 va deveni membră a Uniunii Scriitorilor, unde va fi și secretară și i se vor acorda două premii de merit, apoi va scrie pentru ziarele germane Neuer Weg și Volk unde Kultur. Din 1985 deja va fi recunoscută ca fiind profesionistă și va începe să țină prelegeri și cursuri în străinătate și de asemenea să traducă din și în limbile germană și suedeză faimoșii scriitori ai vremii.

Nora are și un blog online pentru care este recunoscută ca cea mai în vârstă bloggeriță și o revistă video-audio ce apare trimestrial.

Romanul "Hai să furăm pepeni" a fost publicat pentru prima dată de către editura Polirom în anul 2009, urmând să apară în 2015 o reeditare  a aceleiași edituri, pe care bineînțeles că o găsiți pe site-ul nostru.

Titlul nu pare să trezească prea mare admirație in randul cititorilor, mai ales că Nora ne-a obișnuit cu metafore și cuvinte greu de înțeles. De data aceasta ea expune o problemă destul de sensibilă a vremii trecute dar și viitoare printr-un limbaj neobișnuit nouă. Totul începe de la un caz ce a fost mediatizat cu ani în urmă ce avea în prim plan o fată de 11 ani de etnie romă ce era însărcinată în 6 săptămâni, în urma violului comis de unchiul său. Asta i-a deschis o veche rană de pe suflet autoarei pentru că în vremea comunismului a trebuit să comită un avort ilegal ceea ce a fost o experiență de coșmar. În timp ce ne plimbă printr-un carusel de amintiri, explorează sexualitatea de ieri și de azi și dorește să sublinieze că în mod clar fetițele nu mai sunt ce erau odată. Poate o considerați imorală dar are dreptate, cel puțin în sinea sa, pentru că atunci când fapta se comite, nu există nici un motiv de bucurie. E dificil să credem că astfel de copii vor ajunge să se vindece vreodată de traumele trăite, și e și mai dificil să credem că faptașii se vor vindeca vreodată de boala pe care o au. Cu cuvinte dure, uneori vulgare sau fraze ce nu ți le poți scoate din cap săptămâni întregi, de data aceasta autoarea a reușit să dovedească că poate adopta și un stil grotesc demn de vremurile pe care le trăim.