Octavian Paler - Don Quijote in Est

Alexandru și Ana erau doi oameni simpli din comuna Lisa, Brașov. Habar nu aveau că pe 2 iulie 1926 o să li se nască unicul fiu, Octavian, ce avea să fie un geniu eseistic. După o copilărie destul de săracă se mută la București pentru a urma școala primară la Colegiul Spiru Haret, însă în clasa a VII-a este exmatriculat și revine la Făgăraș pentru ultimul an. În acest timp excelează la filosofie, latină și limbi elene. După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial se înscrie simultan la facultățile de drept, filozofie și litere în capitală și le termină cu medii excelente. La nici un an se angajează ca redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română și fiind tânăr, era extaziat de banii pe care îi primea. El locuia în Ferentari, fără electricitate sau căldură și își amintește cu jind de primul său salariu ”m-am așezat la masă și am comandat un prânz din care n-a lipsit nimic pentru a mă simți un burghez respectabil. (…) În clipa în care am coborât din taxi, toate gâștele și rațele de pe strada Tufelor au intrat în panică, iar vecinii au ieșit pe la porți.” Din 1958 începe să scrie versuri în revista Luceafărul iar abia la 12 ani distanță publică volumul de debut ”Umbra cuvintelor”. Printre cele mai cunoscute opere se numără ”Aventuri solitare”, ”Scrisori imaginare” și ”Eul detestabil” care îți vor mângâia mintea cu cuvinte extraordinare.

Cartea ”Don Quijote în Est” a fost publicată în 1994 de către editura Albatros. O altă ediție pe care o poți comanda imediat de pe site este cea din 2010 a editurii Polirom. 

Ne întâlnim cu un dialog între autor și un anume Andrei. Pare banal, însă fiecare joacă un rol important: autorul îi reprezintă pe românii care au vrut sau au fost forțați să rămână în România în perioada comunistă, iar Andrei îi reprezintă pe românii ce au plecat în străinătate și au cerut azil politic. Poate credeți că este o simplă conversație între doi oameni din alte lumi…ei bine, vă înșelați. Este pur și simplu autorul de azi și autorul de mâine în niște rânduri ce nu pot fi publicate în prezent. Întrebarea care bântuie fiecare capitol al cărții este ”Cine suntem noi ca români?” și așa se ajunge la dezbaterea diferitelor polemici din istorie. Andrei îi acuză pe cei din țară cărora „puțin le-a păsat că România se rupea de tradițiile ei, transformându-se într-o colonie penitenciară” în timp ce autorul susține că „Suntem români, și cei din emigrație și cei de aici, dar limba română vorbită de voi și limba română vorbită de noi, chiar dacă utilizează aceleași cuvinte, au ajuns, s-ar zice, să fie aproape două limbi diferite.”

O antiteză excepțională între omul din perioada comunistă și omul din perioada modernă care a fost doar imaginată și care se aplică chiar și în ziua de astăzi. Abordând și câteva teme istorice, Octavian Paler reușește să transforme un dialog între doi prieteni într-o capodoperă a secolului XX ce mult timp va reuși să stârnească atenția.